„Oglindă purtată de-a lungul unui drum”, în una dintre definiţiile sale tradiţionale, romanul exersează gestul prinderii şi reflectării drumului cu pricina într-o varietate derutantă de maniere. El îşi împlineşte lucrarea alături de, dar şi alăturea cu drumul, inventează oricând cărări inedite şi rebel-polemice, joacă apele oglinzii după plac, formând, informând, deformând sau chiar ignorând „obiectul” de reflectat. O (parţial, ludică) incursiune etimologică ar putea conduce la o clasificare a prozei funcţie de maniera „ceptivă”, adică de modurile de construcţie, stil, atitudine în actul „prinderii” lumii. „Cepţia” derivă din latinescul capiō, capere, cēpī, captum, cu sensul de „a lua”, „a-şi însuşi”, „a prinde”. La rândul său, acesta, spun dicţionarele, îşi are originea în ebraicul cap(h), „căuşul mâinii”, cu sensuri complementare de „a lua în/a pune stăpânire”. În diverse limbi europene, a dat „înţelegerea”, capire, în italiană (a prinde sensul!); „vânarea”, „vânătoarea”, chasser, în franceză; capture în engleză, cu sensul de „a lua”, „a înţelege”; caber, „potrivirea” şi „ajustarea”, în spaniolă şi portugheză… Când primeşte prefixe, în latină, capio devine cipio: accipiō, concipiō, dēcipiō etc.Româneşte: accepţie, concepţie, decepţie, excepţie, unele cu variante active şi chiar cu sens diferit cu sufixul –iune. Incepţia e un cuvânt nou. Are sensul de „început”, „întemeiere”, „insinuare/inseminare” într-un loc străin pentru a manipula sensuri (vezi şi filmul lui Christopher Nolan, Inception).

În majoritatea cazurilor, formele „ceptive” se intersectează, nici una nu e regăsibilă în stare pură, nu e monodrom epic, unicale auctorială. Dar în „oglindirea” lumii se pot identifica preferinţe, aplecări, dominante. Unele dintre ele – simple impresii de lectură, oricând amendabile. Însă şi cititul e „oglindă purtată de-a lungul unei cărţi”. Aşadar:

Conceptivii îşi lucrează ficţiunea în colaborare şi alături de lumea reală. Lumea concepută face concurenţă stării civile printr-o gesticulaţie aţintit cathoptrică. E Creaţie. Reproducere. Atoateştiutor şi ubicuu, prozatorul nu-şi neagă prezenţa, dar şi-o păstrează în umbră, lăsând cititorului senzaţia că e singur şi nevăzut în mijlocul lumii descoperite prin gaura cheii practicate în text. Totul e „ca în viaţă”, supunerea de bună voie şi aplicată la tipologii consacrate ori în curs de consacrare conferă poveştii verosimilitate, valabilitate, farmec. Introceptivii sunt o variantă specială de conceptivi. Ei mută instrumentarul în interior şi mizează alb pe ceea ce simţurile în alertă înregistrează. Polul cunoscător vibrează la datele realului şi le transcrie conştiincios, glosând în aparteuri reflexive care adaugă adâncime tabloului trăit. La introceptivii reflexivi, romanul e autoficţiune în canon (muzical), cu feţe de-curgând una din cealaltă, cu o predispoziţie ruminantă, de infinită despicare a firului în patru, de gestionare a febrei şi tensiunii existenţiale. Exceptivii se situează în răspăr cu lumea reală. Dacă o fac prin apel la vremuri revolute, adaugă ingrediente ţinând de atmosferă, miresme şi nuanţe nostalgice, căci mesajul e discret polemic. Refac migălos „zăpezile de odinioară”, imposibile în prezentul dezamăgitor. Pe canavaua unor semne memorative, simpli relansatori ai poveştii, se pictează cu pensule fine şi decadente lumea mică şi lucrurile ei mărunte şi fundamentale. O specie rafinată sunt extraceptivii – încolăciţi în labirintul textului lor germinativ, gata oricând să piardă legăturile cu realul. Povestea e un splendid murmur melodic care-şi uită izvorul şi, prin urmare, îşi poate rata vărsarea în omenesc. Inceptivii speră să insinueze dimensiuni inedite spectacolului lumii. Ei sunt onirici, abisali, de o excentricitate care, în mod paradoxal, le accentuează introversiunea subversivă (seria versiunilor ar putea fi şi ea incitantă!!). Concreteţea plată a realului nu-i satisface, ei presupun existenţa unor alte lumi, inaccesibile în mod curent. Pentru întrebările lor existenţiale caută răspunsuri ieşite din serie, sofisticate. Interceptivii lucrează declarat parodic, ironic, parabolic; nu ignoră regulile altora, ci le interceptează şi le exploatează pe cont propriu cu o vervă molipsitoare şi cu o mică vână tragică, dezîncântată, în fundal – sunt postmodernii, intertextualiştii, fragmentaliştii. Deceptivii se situează demolator în faţa unei lumi care nu-i ascultă. Discursul lor e rupt, deşirat, fracturat şi crizic (proza bacoviană, de pildă, ca gen proxim). Ei sunt şi, în doze personalizate, contraceptivi – modul lor de a face e des-facerea. Însă una cu sens. Pentru o scurtă perioadă, cea a exploziei contestatare, toate avangardele sunt deceptiv-contraceptive. Ele nu construiesc o lume, ci curăţă brutal locul pentru a provoca o construcţie nouă; care, însă, nu mai cade neapărat în responsabilitatea lor. Receptivii mizează pe cumul de poveşti despre lume. Ei alcătuiesc liste, serii, dicţionare de întâmplări şi personaje. Inventariază diversitatea lumii din/în cuvinte. Sunt trezorieri de poveşti şi formule epic-existenţiale. Gurmanzi şi gurmeţi ai „spumoasei, aluvionarei ficţiuni”. Susceptivii sunt reticenţi, neîncrezători, proza lor e tatonantă. Iau răul lumii asupra lor, privirea le e adesea neagră, vag resentimentară şi maniacală. O variantă ar fi susceptiv-conceptivii, cu multipla punere în abis sub bănuiala existenţei unei ficţiuni cosmice, a unui „complot universal”. Preceptivii dozează ingenios concepţia, excepţia şi intercepţia pentru a avertiza, didactica lor mozaicată apelând cel mai adesea la umor şi/sau ludic. Caragiale ştia despre ce e vorba. Ei sunt şi perceptivi. Adică, au „priceput” spectacolul lumii, ca nişte înţălepţi, şi dau mai departe povestea în formule mai uşor de înghiţit.

(vezi detalii şi exemple în România literară nr. 5/2011)