Se zice că Chaplin, stând de vorbă cu bunul său prieten Georges Simenon, se întreba de ce sunt, oare, atât de mulți oameni nebuni/smintiți pe lume? Simenon, pe care mi-l imaginez cu figura bonom-sfătoasă a lui Maigret (Jean Gabin), îi răspunde cam așa: Vezi tu, am fi la fel de nebuni ca ei, dar eu am cărțile, tu ai filmele. Ei nu au cum să-și împace neliniștile, spaimele, deruta. Aș adăuga imediat aici și cititorul, cinefilul, consumatorul de artă în general. Cei care, adică, au Arta ca remediu la hidoșenia vieții, cum ar zice Flaubert: „La vie est une chose tellement hideuse que le seul moyen de la supporter, c est de l éviter”. Cu continuarea mai puțin citată: „Et on l évite en vivant dans l Art, dans la recherche incessante du Vrai rendu par le Beau”. Ducând gândul mai departe, aș spune că viața e hidoasă doar dacă o separi de complementul ei esențial, moartea. Omul uită că umbrele lungi de urâțenie le aruncă muritudinea ocultată, moartea pe care refuză s-o asume deschis, s-o recunoască. Pasul acesta odată făcut i-ar arăta că frumusețile vieții sunt multe și au valoare tocmai fiindcă le pândește sfârșitul. Iar drumul spre moarte (sensul unic destinal) poate fi frumos dacă îl parcurgi gândind febril la tot ce îți iese în cale, ocolind dogmele amăgitoare – care se propun ca înlocuitor de gândire – și apelând la sugestiile pe care Arta ți le furnizează, legitimând chiar viața ta trecătoare, care, iată, poate lăsa urme.

Îmi vine din nou în minte răspunsul aceluiași Simenon la întrebări pe care le consideră simpluțe și la un pas de ridicol: De ce citim? De ce mergem la spectacole? El numește roman „toate operele imaginaţiei, poezia, teatrul, pictura, fără a mai vorbi de prelungirile pe care noile tehnici le-au adus vechilor forme de artă: cinematograf, radio, televiziune”. Pentru a da un răspuns, recurge, în L âge du roman, la o mică istorioară. Ce-ar crede un entomolog dacă ar asista deodată la ieşirea din mușuroi a unei jumătăţi a locuitorilor lui; dacă ar vedea cum aceste furnici, la o oră la care ar trebui în mod normal să doarmă, se îndreaptă în coloane către un misterios rendez-vous. Observatorul nostru ar descoperi curând că ele nu se avântă înspre un duşman cu care să se lupte, nici către o pradă jinduită, ci se adună nerăbdătoare într-un luminiş unde pământul a fost amenajat în terase. Va fi surprins să constate că, pentru a pătrunde în această incintă, fiecare depune la intrare o parte din proviziile sale pentru iarnă. De ce au părăsit ele adăpostul furnicarului, de ce au făcut un drum lung şi, în fine, de ce sacrifică o părticică din ceea ce mâine, poate, le va lipsi? Ce aşteaptă ele, emoționate, cu privirile ațintite spre un petic circular de pământ gol, luminat de lună? Entomologul nostru va fi șocat când va vedea două sau cinci sau zece furnici, după toate aparenţele aidoma celorlalte, înaintând spre zona luminată şi mimând, în tăcerea aproape religioasă, gâfâindă a asistenţei, o scenă din viaţa furnicilor…Ei, bine, zice Simenon, e fenomenul la care suntem martori în fiecare zi, pretutindeni unde există fiinţe omeneşti: „Teatrul şi cinematograful, mai ales, sunt desigur cele două moduri de expresie care ne furnizează imaginea cea mai impresionantă. [...] Alţii, acasă la ei, privesc aceleaşi imagini pe micul ecran. Alţii se mulţumesc cu vocile de la radio, în timp ce alţii, mai singuratici încă, reconstituie pe cont propriu voci şi imagini, gânduri şi sentimente cu ajutorul semnelor imprimate pe filele unei cărţi. [...] Căutăm pretutindeni ficţiunea, cea pe care am tradus-o prin cuvântul roman: evocarea unei bucăţi de viaţă omenească de către nişte fiinţe umane în faţa altor fiinţe umane.[...] De ce citesc oamenii, de ce au o foame de ficţiune la fel de mare ca aceea de Pâine, o foame de spectacolul altor oameni pradă aceloraşi pasiuni, aceloraşi îndoieli, aceloraşi laşităţi şi aceloraşi descurajări ca şi ei? La trei sau la cinci ani tremură în amurg întrebându-se dacă soarele va mai reveni? Va fi mereu cineva care să le răspundă că da”.

Am repetat istorioara lui Simenon cu mai multe prilejuri ca ilustrare a nevoii de Poveste a oamenilor și, implicit, ca îndemn la căutarea răspunsurilor personalizabile în Artă, în Literatură. Ce observ acum este că există cel puțin două detalii scăpate din vedere care schimbă povestea. Furnicile se pregătesc anume și se apropie de locul spectacolului cu emoție, în așteptarea înfiorată a unor dezvăluiri. E un ritual la care se supun, gata și de sacrificii (plata biletului de acces). Ele respectă un pact tacit, dar nu mai puțin puternic. Se încred deslușirilor pe care Arta le poate aduce neliniștilor lor de făpturi muritoare. Apoi, furnicile-actori fascinează nu prin banalitatea gesturilor umane pe care le imită, ci prin viziunea prismatică, aș zice, pe care o adaugă arta lor interpretativă banalului existenței. Toate detaliile capătă adâncime, ecou, reverberează și trimit la esențe. Desfată, da, dar și pun pe gânduri. Spectacolul se petrece sub cerul plin de stele spre care trimit replicile lor, depășind îngusta gesticulație cotidiană. Arta este cea care pune împreună cele două mari dimensiuni umane: pe de-o parte, îndeletnicirile, adesea trudnice, care asigură supraviețuirea. Toate contează, toate concură la câștigarea a încă unui răstimp de viață. Dar omul cu mintea lui activă are acces și la marile taine ale Universului, poate cerceta necunoscutul, poate descoperi ori învăța legile care pun în mișcare Lumea cea mare. Harnicele furnici au astfel șansa de a ridica ochii spre stele. Sună cam „poetic”, dar această dublă măsură e chiar strania lege a vieții de om. Nu poți sta doar în sfere înalte oricât de bun pol cunoscător ești într-o „realitate necesară şi indiferentă” (Camil Petrescu), căci ai de depășit mărunte obstacole ale vieții de zi cu zi, unele dramatice, altele patetice ori chiar umilitoare. Dar poți da gândului tău vremelnic, măcar din când în când, orizon nemărginit, sporind mereu cantitatea de intelect, de cunoaștere.

Cineva considera realismul lui Simenon unul care se bucură de meschinăria existenţelor, găsind o plăcere şi un scop în a le spune oamenilor: „Sunteţi mărunţi! Rămâneţi aşa!”. Susţinând, cu alte cuvinte, un program ne-revoluţionar, predispus la o înţelegere anchilozantă a cenuşiului, chiar extrăgând savori lâncede din griul existenţial. Judecând astfel, însă, se ignoră cantitatea de intenţie, bine disimulată, pe care o conține proza sa. Ea nu cere omului să se schimbe, dar îi arată cu atâta blândă osârdie micimea, încât „sabotarea” funcţionează indirect, iar sensurile mari ies la suprafață ca untdelemnul. Omul e muritor şi singur, iar adevărul şi libertatea sunt chestiuni ce nu acceptă majuscula fiindcă nu o pot acoperi. La întrebarea dacă soarele va mai răsări şi mâine, nu se poate răspunde/nu s-a răspuns niciodată altfel decât cu o Poveste. Iar poveștile durabile sunt cele care nu ignoră nici furnicile, nici stelele.

De ce spun acum toate astea? Din pricina unei presimțiri. Romanele pe care le-am tot reținut în liste mai mult ori mai puțin canonice de-a lungul anilor respectă cerința dublei valențe. Am scris despre proza românească, inclusiv despre răbufnirile periodice ale prozei scurte pregătind marile desfășurări epice romanești. Rezumând, secolul 19 îl încheiau, consistent și durabil, Mara și Comăneștenii. Până la ele, nuvele și povestiri, de la Negruzzi la Vlahuță și Delavrancea. La începutul secolului 20, viața intră în literatură măruntă și mărunțită, dar cu surprinzătoare latențe și cu sensuri adânci. Ca în nuvelele și povestirile caragialiene, ca la Bassarabescu, Brătescu-Voinești, Gârleanu, Galaction, dar și la Cezar Petrescu, Agârbiceanu, Sadoveanu, Rebreanu, marii romancieri de mai târziu. În cele două decenii interbelice, romanul românesc reușește performanțe exemplare pe toate temele, în toate registrele, construiește și experimentează, în pas cu marile literaturi. E, cu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton Holban, social, istoric, psihologic, de atmosferă, fantastic, erotic. După război, da, se scrie la comandă politică, dar cu câteva uimitoare excepții: nuvelele din Întâlnirea din pământuri, apoi Moromeții, Groapa, Un om între oameni, Toate pânzele sus, Cireșarii, Bietul Ioanide. Odată cu prozele scurte ieșite din rând ale unor Bănulescu, D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Titus Popovici, are loc recuperarea interiorităţii prin oniric şi fantastic. În anii imediat următori, romanul își instalează tabăra, aproape exclusiv, în locul social: se fixează ierarhii, se stârnesc orgolii, delirul şi deruta stăpânesc moda zilei. Aici intervine proza scurtă optzecistă. Masificarea, îngustarea zonei de influenţă a individului se tratează cu provocarea experimentală a unui „elefantiasis” ontic, în numele reabilitării interiorităţii umane. După 1989, proza nu se acomodează din mers deschiderii. Anul literar 1990 n-a însemnat neapărat un an de cotitură, fiindcă literatura autentică nu-şi pierde şi nu-şi recâştigă valabilitatea în funcţie de ora istorică. Romanul cu „întoarceri și fugi”, cel care caută aromele pierdute ale unui trecut mai bun, mai așezat, pregătește intrarea în scenă a romanului în sens larg istoric, cel care are forța de a reconstitui și construi mari epoci, în cărți cu bătaie lungă, de valoarea celor interbelice. În Oglinda și drumul și în De veghe între cărți, am descris și am grupat după diverse criterii câteva bune zeci de cărți de proză ale ultimilor ani. De la Ecluza și Provizorat, la Cartea șoaptelor și Aripile dragonului, de la În drum spre Ikaria și Viețile paralele, la Adevărata cronică a morţii lui Yeşua Ha-Nozri și Ploile amare, de la Hanul lui Manuc, la Efectele secundare ale vieţii. Așadar, am avut mereu și avem în continuare o proză care nu ignoră destinul furnicilor și e în stare să le proiecteze aparenta și reala nimicnicie pe firmament rotunjind o Poveste exemplară.

Cât despre încântata de sine dez-încântare a egografiilor, ea cade perfect pe deruta omului micşorat al mileniului trei. Tot aici presimt și insinuarea unei primejdii. Nu voi da exemple deocamdată, primejdia ar putea fi doar semnul unei noi cotituri, iar bănuiala mea, doar bănuială nefondată. Am putut identifica, totuși, câteva simptome după mine îngrijorătoare: de o vreme, încep să fie bine cotate cărți de proză care exaltă nimicnicia cenușiului personal nu pentru a extrage o brumă de sens, ci, în maniera facebook, turnând de-a valma în pagină detalii nedigerate, egograficizate, sub influența mediilor internetice de socializare, care sugerează că orice îți trece prin cap nu doar că poate fi făcut public, dar chiar trebuie – e o datorie de onoare, vorba lui Umberto Eco, să-ți arăți insistent nimicnicia. Sub puhoiul de mijloace de socializare rapidă prin like-uri negândite și, adesea, prin simple icnete grafice, legătura dintre gând și cuvânt slăbește, se frânge, nicio judecată de valoare nu e respectată, ba nici măcar admisă. În graba fără cap a lumii contemporane, totul se petrece mimetic, superficial, tolerând orice abatere de la legile limbii și, deci, ale bunei gândiri. Vorbeam altă dată despre poezia în văzul lumii care, copleșită de vedenii, nu mai e în stare nici să vadă furnicarul, nici să închipuie viziuni cu bătaie lungă. Proza de azi are destule exemple nu de vindecare a cenușiului prin exacerbarea cenușiului, ca la optzeciști, ci prin livrarea cenușiului ca autentic și ideal. Se dă de știre lumii întregi orice gest mărunt – simplă, inutilă și fără țintă informare, în absența oricărei intenții de formare. Nimicurile existenței nu mai vor să aibă deschidere la mare. Mica molie din dantelă (cum ar zice G. Călinescu), molie personală și narcisistă, are o gesticulație exhibiționistă fără frunte. Vrea să fie văzută și aclamată pe loc. Atât. Nu e, cred, întâmplătoare atracția pentru reality-show, un soi de voyeurism social contagios. Literatura adevărată îți oferă existența umană procesată artistic în forme care cer gândire, re-gândire, interpretare. Ea este exemplară în sensul exemplarității ca trimitere la general-uman. Transmisiile în direct la modă azi îți pun pe tavă știri de ora 5 sau simple fleacuri care nu spun nimic, nu te învață nimic, doar satisfac orgoliul unei false participări la viața lumii. Sunt cărți despre cazuri, fără șansa ori măcar dorința unui efect. În plus, lansate cu o mare voioșie năucă. Una care surprinde doar schematic forfota furnicilor și nici nu are timp să scruteze stelele, căci fluxul nu stă pe loc nici preț de-un gând.

Spuneți-mi că exagerez.

Apărut în România literară 36/2023