Aşa cum există un loc al tău, casa onirică, cea care te marchează pentru toată viaţa şi te urmăreşte/urmează până la capăt, oriunde ai merge, există şi un timp al tău care te conţine şi prin care eşti ceea ce eşti. Toate clipele prin care ai trecut crescând, îmbătrânind, oricât de pline şi de bune şi oricât de rele şi de pustii, sunt în tine pentru totdeauna, sunt chiar materia(lul) din care eşti construit. Eşti, până la urmă, un simplu (?) joc cu matrioşti. Vârstele succesive sunt toate prezente în vârsta ta de acum, care le e rezultanta.

Nimic mai van decât să crezi că te poţi despărţi vreodată de trecut ori că poţi atinge viitorul visat doar cu o parte dintre matrioştile tale succesive. Importantă şi rodnică rămâne evaluarea individuală a matrioştilor destinale componente cu acceptarea maleabilei lor implacabilităţi. Căci orice timp al tău îţi este accesibil atâta vreme cât ai la îndemână gândul, visul, cartea. Fascinaţia vechilor fotografii vine din realitatea lor ireală. Privesc o veche fotografie. Sunt acolo eu, cea din urmă cu o jumătate de secol. Nu pun la îndoială „realitatea” fetiţei care mă priveşte, e un punct prin care, ştiu fără umbră de îndoială, am trecut. În timpul ei, ea era fără să mă bănuiască. În timpul meu, eu sunt, ştiind prea bine, dar şi extrem de vag că ea mă locuieşte, dar neputând-o actualiza cu precizie, căci sevele s-au amestecat în mine fără să le mai pot distinge. Îmi vine în minte gândacul din Tamisa, despre care am citit cândva: zace apatic în mâl ani în şir, iese apoi pe mal şi se agaţă tenace de muşchi. Sub carapace, înăuntrul său se întoarce la elementele esenţiale, se preface în „supa” primordială. Aceasta lucrează în aparentă nemişcare un număr de zile. Când carapacea crapă în cele din urmă, iese la iveală şi îşi ia zborul o libelulă argintie, de neimaginat sub învelişul dinainte. Memoria are ochii aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului îi poate trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe câteva repere „reale”, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi. Vechile fotografii pot revela detalii ale libelulei viitoare (nu neapărat argintie!!) dacă le foloseşti ca semne memorative, ca relansatori în descifrarea de sine, lăsând în voia ei componenta fantasmatică a oricărei reconstituiri.