Încercarea de a fi român

Proiectele editoriale dedicate Centenarului Marii Uniri promit să fie o reuşită. Pe fondul absenţei unui program coerent şi necontroversat la nivel naţional, Cărţile Uniriivor aduce în atenţia publică figuri, evenimente, documente istorice importante pentru statura noastră identitară. Vor propune împreună o lecţie de istorie într-o vreme minată de ezitări, gafe şi o vinovată uitare a trecutului. Citind câteva dintre aceste cărţi şi lucrând la ediţia aniversară a antologiei Transilvania din cuvinte, mi-am dat seama că, pe tonuri şi din perspective diverse, ele vorbesc despre „încercarea de a fi român” şi o fac, cu sobrietate şi un dram de deznădejde, mai ales în numele românilor ardeleni cărora le dă din nou târcoale sentimentul că destinul lor nu se numără printre preocupările clasei politice. În ultimul sfert de veac, legi pripite şi ignorante sau măcar ne-păsătoare (adică, etimologic, ne-gândind) cu privire la starea de lucruri din Transilvania le-au pus în pericol drepturi şi rânduieli dobândite la Marea Unire. Ce s-a clădit cu trudă atunci e lăsat de izbelişte, risipit, înstrăinat. Dar „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa…” (N. Titulescu). „Nu ne putem înţelege pe noi [românii] ca neam dacă nu înţelegem Ardealul” (Vasile Băncilă). „Învăţata Transilvanie” (N. Bălcescu) este martoră stupefiată, alături de surorile ei, la preţul tot mai scăzut care se pune azi pe învăţătură, pe cultură.

Folosesc termenul încercare în mai multele lui sensuri – dificultate, verificare, experienţă, tentativă, osteneală, strădanie, impas, nevoie, suferinţă, durere, pătimire, trudă, povară, primejdie. Mai ales pentru românii ardeleni, condiţia de român a fost una mereu pusă la încercare, hărţuită, hăituită. Autohtonia absolută (cum o numea Ştefan J. Fay: „Sub oraşul nostru Alba Iulia se află beciurile cetăţii romane Apulum, sub temeliile ei, cetatea de piatră şi lemn a dacilor…”) nu i-a ferit de marginalizare şi veacuri de opresiune. De citit neapărat cartea lui Ioan-Aurel Pop „Din mâinile valahilor schismatici…”. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), apărută de curând, într-o ediţie revizuită şi ilustrată, la Editura Şcoala Ardeleană. Prima parte a titlului lucrării este extrasă – explică autorul în Argument – dintr-un „document papal, referitor la cucerirea unei cetăţi cu teritoriul aparţinător ei, de către o familie nobiliară ajutată de regele Ungariei, cândva, la începutul secolului al XIII-lea (înaintea Conciliului al IV-lea de la Lateran, ţinut în 1215), cetate şi ţinut preluate «din mâinile românilor schismatici»”; „Românii de pe teritoriul Regatului Ungariei erau singurii moştenitori ai romanităţii orientale de confesiune răsăriteană…, adică diferiţi de originea etnică a poporului maghiar (fino-ugric) şi de confesiunea lui (creştină apuseană, în cea mai mare măsură, mai ales după 1200)”. Titlul cărţii „simbolizează foarte bine mesajul acestei lucrări, anume lipsirea românilor («schismaticilor») de bunuri imobiliare şi de drepturi, urmată de îndepărtarea lor ca entitate (grup) dintre stările Transilvaniei […] La peste trei decenii de la măsurile luate de regele Ludovic I pentru impunerea catolicismului ca religie oficială şi unică (religio recepta) şi pentru îndepărtarea «răufăcătorilor români» şi «schismatici» de la nobilitate şi de la stăpânirea pământului (prin impunerea regulii ca orice nobil să aibă act de donaţie regală şi să fie catolic), se consolidase o mentalitate a elitei ungare (laice şi religioase), dispreţuitoare, răuvoitoare şi drastică la adresa «schismaticilor», care trebuiau fie integraţi prin absorbţie între «creştini» (catolici), fie exterminaţi fizic”.

De-a lungul istoriei, românismul şi patriotismul românilor au fost mereu socotite îndrăzneli meritând aspre condamnări. Cum am mai spus-o şi altădată, miraculoşii ani interbelici au fost prea puţini şi prea neîndemânatici pentru o aşezare. Prinşi în grandiosul proiect al consolidării culturii române în Ardeal, românii au pariat anume pe toleranţă neglijând datoria de a-şi apăra cuceririle. Internaţionalismul proletar postbelic nu le-a venit nicidecum în ajutor. Naţionalisme mai aspre, dar mai abile în a-şi rosti diplomatic revendicările/drepturile au transformat naţionalismul românesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat „comunistă”), în desuetă atitudine neconformă cu europenizarea şi cu globalizarea, în instrument utilizat în căutare de profit electoral. Vinovate sunt nu doar promptitudinea şi asiduitatea enunţurilor celorlalţi, mai harnici în a-şi susţine punctul de vedere, cu toate exagerările şi, nu o dată, cu ignorarea unor adevăruri documentate, ci şi doza primejdioasă de delăsare, apatie, oarbă încredere într-o providenţă mereu de partea românilor (cum ar zice Camil Petrescu). Românii nu se pot lăuda, din păcate, cu o bună gestionare a propriului trecut. Glasul lor nu se aude căci nu se rosteşte răspicat. O lungă istorie hărţuită dinspre toate punctele cardinale şi neprielnică unei aşezate aşezări în rândul lumii a condus la o situare temătoare faţă cu incontestabilele, altminteri, argumente proprii.

Anul 1989 aducea libertatea, dar nu şi libera, ferma asumare a identităţii. Dimpotrivă, a lăsat loc „ruşinii de a fi român”, a stârnit necugetate puneri la zid ale unor mari personalităţi ale culturii române. În căutare de senzaţional aducător de rating, se scot la iveală ori se inventează detalii scandaloase, se mută accentul de pe valoarea Operei pe „păcatele” autorului ei. Descifrarea în spaţiul mioritic a orizonturilor care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”, tentată de Blaga, a căzut în derizoriu. Mioritic numeşte azi tot ce e neînchegat, ticăloşit, jalnic. Trăim suspendaţi, ironizăm orice referire la român şi românesc. Să vorbeşti despre limba română ori despre specific românesc înseamnă să-ţi atragi eticheta de „naţionalist”. Într-o ţară veche, dar care abia de 100 de ani a reuşit să se aşeze în graniţe fireşti, Istoria, iată, nu mai merită să fie învăţată. Clipa face jocurile în indiferenţa sinucigaşă generalizată. Eliminăm tot ce a pus temelie fiinţei noastre naţionale. Nici măcar limba română nu rămâne neatinsă în acest proces de auto-subminare identitară. Nu ne mai aducem aminte de un Antonio Bonfini – secretar al lui Matei Corvin – care se minuna că, „Înecate sub valul de barbari, coloniile romane din Dacia mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii”.

Am auzit pe diverse canale de televiziune un vers dintr-un cântec mai vechi. El sună aşa: Ţara noastră-i ţara noastră. Mă urmăreşte simplitatea solemnă a acestei definiţii aparent tautologice. I-aş adăuga imediat o alta: Limba noastră-i limba noastră. Sunt enunţuri simple şi fundamentale. Nimic de negociat aici. Nu fală goală cer ele şi nici nu pot fi motiv de ruşine. Naţionalitatea noastră e un dat, suntem români graţie limbii în care ne-am născut şi cu care am crescut. O calitate de asumat cu demnitate, cu fermitate, cu răspundere.

De-a lungul istoriei, ne-am aflat sub felurite stăpâniri străine şi asupritoare. Am răzbit fiindcă durarea noastră ne era asigurată de o altă stăpână. Una ocrotitoare, generoasă, răzbătătoare: limba română. Limba e stăpâna noastră, credea cu tărie Mihai Eminescu. Prin ea suntem ce suntem, prin ea am rezistat vitregiilor istoriei şi nu ne-am pierdut de noi înşine. Cronicarii ştiau deja că ,,Rumânii, câţi să află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag'. Că toţi „dintr-o fântână au izvorât şi cură”. Cui foloseşte să citezi trunchiat spusele lor pentru a „dovedi” că nu aveau conştiinţa apartenenţei la un neam, unul şi acelaşi? Cum poate fi argument împotriva unităţii noastre de neam faptul că Dimitrie Cantemir, atunci când a descris Moldova, a scris Descrierea Moldovei, nu a României? Când Mircea Zaciu scria despre „imensa scenă” a Transilvaniei, nu a României, fiindcă despre Transilvania vorbea, el nu sugera nicidecum că transilvănenii nu sunt români. Oare nu suntem/nu ne spunem până astăzi moldoveni, ardeleni, munteni, dar, totodată şi mai presus de toate, români? Unirea cea scurtă din vremea lui Mihai Viteazul se făcea în temeiul aceleiaşi unităţi de limbă şi simţire. La 1843, Kogălniceanu spunea: „eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte Romăneşte şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”. Corifeii Şcolii Ardelene la argumente venind dinspre limbă apelau pentru a lupta pentru drepturile românilor ardeleni. Exagerările lor, câte au fost, nu erau decât legitime, căci era nevoie de o exaltare pentru a atrage atenţia asupra românilor şi a cruntelor nedreptăţi la care sunt supuşi. Nicolae Iorga avea s-o spună limpede: „Într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor, cari era limba. În ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare; în acel semn am învins”.

Când Eminescu peregrina de la Cernăuţi la Bucureşti, de la Iaşi la Blaj, o făcea cu siguranţa celui care se află printre ai săi, printre oameni care îi cunosc limba („Limba românăla sine acasăe o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care eale-a adunat în mai bine de o mie de ani înseamnă a o face din împărăteasăcerşetoare…”) şi cu care se poate înţelege ca între fraţi. Limba e stăpâna noastră. Ea e Ţara noastră cea Mare. Prin ea ne definim identitatea, pe ea ne întemeiem Cultura. Ţara noastră e ţara noastră, a locuitorilor limbii române. Limba română e chiar garanţia Unirii. Cu ea vom putea răzbi în nesfârşita încercare de a fi români.

Şi să nu uităm că descrierile Transilvaniei nu sunt simple vorbe mari. Cu un accent mai apăsat, ele încearcă să indice locul ei neapărat în şi între ţările române. Ea e „starea noastră de veghe […] pe planul spiritualităţii româneşti, centrul nostru naţional” (Constantin Noica). În ţara „câştigată cu atâtea jertfe sfinte de sânge” (Sextil Puşcariu), „…misiunea Transilvaniei este de a aduce în viaţa românească acea concepţie de seriozitate de care aceasta are aşa de multă nevoie” (Liviu Rebreanu). „Recunosc în spiritul ardelenesc moştenirea unei tenacităţi, orgoliul libertăţii parcimonios câştigate, un mai accentuat spirit de cetate (în ordinea claustrării chiar, dar şi a civilităţii, demnităţii, severităţii), un simţ constructiv – al ordinei deci, cu o specifică teamă de «aventură»" (Mircea Zaciu). „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt” (Lucian Blaga).

Pe acest fundal, Anul editorial al Centenarului încearcă o îndreptare a lucrurilor. O redefinire a încercatei (dinăuntru şi din afară!) condiţii de român.

Limba română este pentru scriitorul român patria definitivă. Pentru mine, locuirea e aproape la fel de importantă. Cred în modelarea la care eşti supus de locurile în care te naşti, creşti. Cât despre Ardeal ca „centru al culturii noastre”, om fiind, şi ardeleancă, pe deasupra, sunt tentată, preţ de-o clipă, să spun: „Da, aşa-i!” Însă gândul al doilea îmi arată că ar fi cel puţin o exagerare. La un inventar rapid al marilor scriitori români pe care pariez – Eminescu, Creangă, Caragiale (I.L. şi Mateiu), Bacovia, Blaga, Rebreanu, Camil Petrescu, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Cioran, Mircea Eliade, dar şi Marin Preda, Sorescu, Eugen Barbu, Nichita Stănescu –, constat îndată că nu ardelenii sunt cei mai mulţi. La contemporani, lucrurile stau, pentru mine, cam la fel. Sigur, Şcoala Ardeleană avea o conştiinţă patetică a datoriei culturale faţă de neam, dar cronicarii moldoveni ori Cantemir nu erau mai puţin harnici în a fi „vistiernici” ai istoriei neamului. Pe Eminescu l-a debutat Iosif Vulcan, însă argumentele de acest fel nu au suficientă greutate şi nu acoperă complexitatea fenomenului. Căci, de pildă, Titu Maiorescu, reper fundamental al începuturilor noastre literare şi culturale, are rădăcini ardelene, studii apusene, „desant” ieşean şi încheiere bucureşteană; Coşbuc ori Rebreanu, ardeleni de frunte, s-au afirmat deplin la Bucureşti. Eforturile în sensul propăşirii culturale se repartizează extrem de echilibrat pe cele trei provincii româneşti. Circumstanţe istorice au putut apăsa, la un moment dat, pe o zonă ori alta, au putut favoriza ori pretinde o înclinare anume a balanţei, dar Literatura Română, cea durabilă, este rezultatul (superior) al scrisului tuturor locuitorilor limbii române. Diferenţa dintre diferitele locuri româneşti există fără nicio îndoială, e chiar dătătoare de marcă, dar una nelitigioasă. Am considerat mereu ardelenească dimensiunea etică pronunţată, soliditatea construcţiilor de orice fel şi un anume respect pentru înfăptuirile omeneşti. O predispoziţie pentru contemplare, pentru şederea în poveşti nepăsătoare la trecerea vremii, dulceaţa privirii către lume mi s-au părut întotdeauna moldoveneşti. Uşurătatea relaţiei cu lumea, cu viaţa, cu ceilalţi, a alunecare capricioasă şi zgomotoasă printre întâmplări m-am grăbit să le consider munteneşti. În lecturile mele am uzat adesea de adjectivele apartenenţei pentru a defini lapidar o operă, o perspectivă, o atitudine. Însă, dincolo de toate aceste ticuri ale diferenţei paşnice, scriitorii români din prima linie sunt, pentru mine, pur şi simplu scriitori români.

apărut în România literară, 2018