Insperienţa onirică

fragmente

Viaţa mea de noapte,cartea mea aflată sub tipar,porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate (aproape) egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână.

I-aş spune vieţii de noapte in-sperienţă, fiindcă se petrece înăuntru, un înăuntru cu mai multe sensuri: e experienţă aproape exclusiv mentală (spun „aproape” fiindcă trupul răspunde şi el, haotic, la semnalele viselor: plânge, transpiră, se zbate); se întâmplă sub pavăza somnului, cu acces limitat al voinţei, al minţii diurne la desfăşurările sale; nu are martori exteriori, nici măcar visătorul, căci el are memoria viselor proprii fluctuantă – şi le aminteşte bine, foarte vag ori deloc. Visul e o in-sperienţă strict individuală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şi gând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…” Ele ar putea fi materia neagră, partea copleşitor de importantă a universului personal la care accesul ne e limitat şi alunecos.

Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe câteva detalii „reale”, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi. Poate ţine, la o adică, locul Istoriei. Şi în vis mă pot întoarce acolo. Şi în vis, „privirea” îmi poate fi, când şi când, aţintită. Dacă nu cumva e chiar el, visul, aţintirea. Trecutul nu se reînvie, se evocă. În trecut nu se revine, cel ce revine e altul. De observat imediat că povestitorul de vise e şi el un altul, nu poate reveni cu adevărat în visul său. Încearcă doar să refacă mental in-sperienţa alterului său ca s-o poată include zestrei sale existenţiale. Deşi cred că o explicaţie biografică poate fi identificată în spatele fiecărei secvenţe luxuriant-onirice, cred că şi ele lucrează matematic. Adică în haosul lor există o propensiune autonomă spre formă, una care se iveşte de la sine, fără cauze identificabile şi fără intervenţii divine. Vezi morfogeneza lui Turing.

Lucrând după comandamente mai puţin stresate de cerinţele zilei sociale, familiale etc., visul selectează urme ale trecerii noastre şi le dă alte înţelesuri. Interpretările sale sunt mereu ambigue şi nu de puţine ori de neînţeles. Interpretarea viselor o înţeleg mai ales cu visele ca subiect: ele interpretează date acumulate de creier; nu ca obiect (complement) care suportă, aşteaptă interpretări: ele trebuie interpretate. Le descriu încercând să aflu care le e punctul de plecare, ce anume din trecut le-a stârnit povestea, nu le interpretez pe ele ca semne premonitorii. Sau, mai exact, e la mijloc o dublă, multiplă interpretare. Creierul meu interpretează, în regim nocturn, materialul acumulat de-a lungul anilor de viaţă şi îl traduce sub forma unor poveşti parţiale, fragmentare. Visătorul încearcă, la trezire, să desluşească interpretarea la care a „asistat” şi mai interpretează o dată, în regim diurn. „Adevărata” poveste nu e nicăieri. Sau e mereu pe drum, work in progress. Ca mâinile lui Escher care se desenează, la nesfârşit, una pe cealaltă.

O ipoteză atrăgătoare: visul ca şcoală, ca antrenament oniric de răspuns la emoţii negative reale. Se crede că, în timpul somnului, creierul nostru scanează memoria emoţională. De îndată ce identifică urme ale unei emoţii negative, construieşte un coşmar în jurul ei. Un fel de, zic eu, alertare de celule albe (leucocite) în jurul unei infecţii. Un fenomen imunitar oniric. Coşmarul detonează ameninţarea, o rezolvă şi, deci, o neutralizează. O problemă ar fi că invazia in-otică („aproape de urechea noastră”, opus lui ex-otică, „departe de urechea noastră”) a imaginilor horror înregistrate peste zi poate fi receptată ca ameninţare şi prelucrată printr-un coşmar, dar unul inutil, căci ameninţarea e fictivă. Dar poate că nu e de tot inutil. Ororile rămân orori indiferent cum şi unde le experimentăm.

Pentru Paul Valéry, „poezia este o artă a limbajului; anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică… toate obiectele posibile ale lumii obişnuite... se găsesc deodată într-o relaţie indefinibilă, dar minunat de potrivită cu modurile sensibilităţii noastre generale; ele se găsesc muzicalizate, având rezonanţe unele prin altele, îşi corespund parcă armonic. Universul poetic astfel definit prezintă mari analogii cu ceea ce putem presupune despre universul visului” (Poezii. Dialoguri. Poetica şi Estetica, 1989; Trad. Ştefan Aug. Doinaş). Poezia şi visul ca limbaje esenţiale şi oarecum complementare. Căci poezia e învăluire, referire ambiguă, încifrat-deschisă la întrebările fiinţei profunde, iar visul e chiar tentativa de dezvăluire, nici ea lipsită de ambiguităţi, a aceluiaşi miez misterios.

Încercând să le interpretezi, eşti hoţ al propriilor tale vise. Cam ca în Inception, filmul lui Christopher Nolan: ştiinţa ficţională a împărtăşirii viselor presupune pătrunderea în mintea celorlalţi pentru a fura idei ori pentru a planta acolo unele noi. Stârnind visele nopţii, nu e sigur că nu e tulburată relaţia dintre veghe şi somn, că nu circulă altfel informaţia dintre ele. Interpretarea unui vis are întotdeauna legătură cu visătorul şi doar el are acces la toate conexiunile biografice. Să încerci să înţelegi de ce ai visat un vis anume e un exerciţiu de cunoaştere mai adâncă a propriei tale vieţi, de explorare, prin intermediul memoriei, a propriei tale creşteri în timp.

La trezire, dacă e memorabil şi nu se lasă uşor şters de lumina zilei, visul e o poveste ştiută deja întreagă, rotundă. O povesteşti în curgere firească de la început: „Se făcea că eram pe malul mării…” şi o depeni spre momentul trezirii, care e şi finalul poveştii. Uneori brutal. Partea de poveste ceţoasă a visului e marcată şi prin formula numai lui aplicată „se făcea că…” Acest intro e din aceeaşi familie cu „a fost odată ca niciodată…” sau chiar cu „era să…” Separă lumile: cea reală şi împlinită în concretul zilei de cea imaginată anume de născocitorul de basme, de lumea „oarecum” reală, dar cu coordonate mereu neclare a visului, de lumea ipotezei, a faptului gata să capete realitate, dar necăpătând-o, rămânând promisiune frisonantă de cele mai multe ori. Reflexivul impersonal – se făcea – conservă neîncrederea faţă de adevăratul subiect al viselor proprii.

Ochiul care se deschide înăuntru –se deşteaptă, ar zice Eminescu: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă” – şi lucrează liber apare şi în cazul visului. Omul în stare de veghe e mereu grăbit, nu adastă, hărnicia lui e obligatorie dacă vrea să supravieţuiască. Visătorul, însă, chiar dacă se opreşte pentru a reîncărca baterii stoarse peste zi, are, dormind şi visând, şi o porţie de lene la îndemână. Oprit din goana de peste zi, visătorul nocturn are timp să exploreze alene şi alte feţe ale vieţii sale.

Dacă e adevărat că la nivelul atomului particulele par să deţină capacitatea de a fi simultan în mai multe locuri, s-ar putea ca aceasta să fie o trăsătură a întregului univers. Multiversurile coexistă în imensitatea densă a materiei negre. Iarăşi metaforizând, visul îmi pare dotat cu această capacitate a simultaneităţii, chiar dacă nu reuşeşte să delimiteze net mai multele universuri pe fondul întunecat al nopţii. Nu le-aş numi universuri paralele, căci ele se întâlnesc, se ating. Nodurile şi răscrucile lor pot aluneca adesea în coşmar, tocmai fiindcă persistă ceaţa, ambiguitatea. Mintea logică îşi slăbeşte hăţurile, informaţiile acumulate şi stocate după o anume rânduială de zi se revarsă la întâmplare. Una cu tâlc, poate, dar tâlcul ei rămâne în umbră.

E important să vezi visele ca experienţe/in-sperienţe valide prin ele însele. Nu divinaţia mă interesează, nu modul în care oamenii au presupus de la început sensuri ascunse şi străine în textura viselor şi au încercat să le dezlege după „ghiduri” şi „îndreptare” prescrise de alţii. Cred că interpretarea cea mai bună o poţi da tu singur, tot aşa cum privirea ta lucidă asupra propriei vieţi e cea mai apropiată de „adevărul” tău cu condiţia să nu-ţi fie străin exerciţiul interpretării, al meditaţiei, să ai destulă forţă pentru a obiectiva perspectiva, luând distanţă, şi a o pune în relaţie.

Visul lucrează cu materialul clientului, dar are inovaţii rebele, de mare designer. Poate ajunge să mă viseze el pe mine. Nu am visat, ci am fost visată. Un poem oniric (În vacanţa de vară) plin de sugestii publică Gabriel Chifu în România literară nr. 37/2017: stranietatea peisajului, modificându-se treptat sub ochii celui care se descoperă într-un vis, fiind el însuşi visat şi silit să îndeplinească, înaintând pe o scară lichidă, un plan străin. Îmi vine în minte nuvela Păianjenul, a lui Hans Heinz Ewers (trad. Paul Zarifopol) prezentă în  Antologia prozei fantastice – alcătuită de Roger Caillois în 1966 şi apărută la noi în 1970– în care jocul dintre personaj şi ţesătoarea ce se zăreşte la geamul casei de peste drum începe ca un joc – el se amuză că gesturile sale sunt pe loc imitate, maimuţărite, orb şi implacabil de silueta de vizavi. Prins în joc, înţelege prea târziu că el e cel care face supus gesturile sugerate de ţesătoare. Că striveşte între dinţi un păianjen când e găsit mort nu-i decât o revanşă târzie şi inutilă…

Aş introduce şi o altă idee. Aceea a măştilor. A teatrului. A rolurilor. Dacă în stare de veghe vocea mea se întretaie cu vocile celorlalţi şi „adevărul” se încropeşte din confruntări cel mai adesea cu martori, în vis eu sunt, de fapt, singurul vorbitor. Visătorul lucrează ca un ventriloc. Cei care îi apar în vis spunând una sau alta nu sunt decât „împieliţări” ale poveştilor scornite de vis pentru a pune ordine în depozitul subconştientului ori pentru a introduce ordinea convenabilă. Nici un personaj cu nume şi chip real pe care îl visez nu vorbeşte el însuşi, ci joacă, prin mine, rolul pe care visul meu ficţionant i-l prescrie. Iar rolul acesta nu ţine întotdeauna seama de ceea ce ştiu, la lumina zilei, despre un anume personaj. Întocmai ca în opera de ficţiune, toate personajele ascultă de scriitor/visător, fiindcă el le dă viaţă şi cuvânt, dar, cum s-a observat adesea, teritoriul ficţiunii nu e unul supus şi docil până la capăt, uneori personajele îşi îngăduie răzvrătiri, gesticulaţii pe cont propriu. Se vorbeşte despre „aripile” fanteziei fiindcă aceasta, de tine stârnită şi alimentată, te poate purta în zboruri scăpate de sub controlul tău strict.

Complexitatea viselor nu poate fi uşor tradusă în cuvintele zilei, îşi pierd magia, misterul. Emoţia. Sunt ca o elaborată, lucrată, încâlcită ciornă pe care o treci „pe curat”. Capătă oarecare logică, fireşte, dar îşi pierde luxurianţa, febra.

Îmi dau seama că titlul, Viaţa mea de noapte, e chiar mai potrivit decât pare. Imposibilitatea de a reproduce în cuvinte întreaga bogăţie a viselor ţine chiar de calitatea lor de „viaţă de noapte”. Şi în sensul ei de petrecere până spre ziuă sub ceţuri etilice ori euforizante de tot felul, cu excitaţii deşănţat senzuale, viaţa de noapte trimite la ceva tulbure, petrecut în penumbră, cu nesocotire de reguli, cu contururi neclare, cu multe secvenţe încălecate ori uitate la trezire. Dacă ne gândim la şanţ în sensul de îngrădire, dar şi de ciudăţenie, ieşire din obişnuit, deşănţarea e una dintre mărcile visului.

Visele mele sunt atât de multe, de dense, încât mi se întâmplă, preţ de-o clipă, să nu pot spune sigur dacă o anume amintire e din viaţă ori din vis. Oricum, viaţa noastră se împarte, cum ar spune Marcel Moreau, „între atracţia hăului şi fidelitatea faţă de balustrade”.

Apărut în România literară, septembrie 2017