Interioare Tiffany și alte refugii

Spre deosebire de cuibul ori vizuina animalului, casa e un spaţiu cu înţeles uman, nu doar biologic(Michael Paul Jones, Notes toward a Philosophy of Architectural Space). Casa apare ca încorporare/întrupare a memoriei şi speranţei, acestea ținând deopotrivă de neam, de familie, de individ. Forţa casei ca imagine poetică arată că semnificaţia ei e strâns legată de ceea ce înseamnă a fi om, intră în definiţia lui. Spune-mi cum locuieşti/cum visezi să locuieşti ca să-ţi spun cine eşti.

Casa e loc de retragere, de adăpostire, dar şi de deschidere spre ceilalţi. Această dublă gesticulaţie – închidere/deschidere, izolare/socializare – i-a fost mereu proprie, chiar dacă accentele au suferit modificări. Felul de a dura şi gândi propria casă spune multe despre fiinţa omenească, în istoria speciei, dar şi în cea a individului. Găoace ocrotitoare de care te îndepărtezi în expediţii centrifuge, în copilărie (omul crește cel mai adesea într-o ambianță creată de femeie, de mamă, amprenta feminină a casei nefiind fără urmări), loc de întâlnire cu ceilalţi, la maturitate, tot mai mult vizuină care nu te mai poate apăra de nimic, pe măsură ce trec anii. Punctul, dreapta, planul nu sunt decât abstract concepute. Are un sens pentru noi abia spaţiul cu trei dimensiuni, care e suficient de „încăpător” (de la încăpere, roomy) ca să trăim în el, un spaţiu apropiat, prietenos, în care ne mişcăm ca într-o încăpere, cu toate ale noastre, căci ne încape, ne cuprinde şi ne alege. Verbul românesc a încăpea vine din latinescul (in)capeo, (in)capere şi păstrează sensurile multiple de a cuceri, a lua, a cuprinde, a conţine, a alege, a simţi etc. Încăperea e mai mult decât camera şi odaia, ea are o parte abstractă şi vagă, de loc hărăzit, dar şi una concretă, de vizuină marcată cu însemne personale.

Pentru ideea de casă ca locus definitoriu (Cicero numea locus spaţiul/încăperea în care aranja imaginile lucrurilor pe care dorea să le reţină, să le folosească în discursul său), aș chema-o drept martor pe doamna T., personajul camilpetrescian, care păstrează acasă un interior încărcat, cu o valoare sentimentală declarată: „Din interiorul acesta, care e viaţa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic”. „Semnele de mare” ale fiinţei în derivă controlată vor fi „fel de fel de obiecte”. Eul întors spre sine, cavaler al spiritului, îşi rezolvă preaplinul sufletesc în răsfrângeri asupra obiectelor din imediata apropiere. Acest ataşament pentru temporalia denunţă o specie cu totul aparte de avariţie, pe care, în felul lor crepuscular, îl gustă şi craii de Curtea-Veche mateini. A te impregna în lucruri, a le transfera acestora semnalmentele interiorităţii tale înseamnă a creşte, proporţional, şansele durării dincolo de moarte. Un „imperialism” al fiinţei ameninţate extrem de productiv în plan cultural. Ascezei creştine, dispreţuitoare a existenţei terestre, i se opune preţuirea tocmai a acestei existenţe ca singură certitudine a lui a fi. Philippe Ariès (L’homme devant la mort) crede, de pildă, că bogatele, exuberantele, senzualele naturi statice ale pictorilor evului de mijloc ilustrează victoria, estetic manifestată, a avariţiei condamnate de biserică. Un fel de a sfida, prin complicate podoabe, efemeritatea, asemeni fluturilor lui Roger Caillois. Obiectele acţionează ca nişte veritabili ambasadori ai fiinţei, o reprezintă. Desigur, obiectele nu înlocuiesc o personalitate, dar o pot servi. Intervenţia ordonatoare asupra concretului şi învestirea acestuia cu o parte din încărcătura expresivă a insului sună firesc la Camil Petrescu, se aliniază tezei subtextuale a romanului său – aceea a expansiunii subiectivităţii, a forţei sale poietice şi auto-poietice.

Literatura e plină de case și încăperi cu poveste, în care descrierea are rol de fondator existențial. Cum spuneam altă dată, romanul „istoric” al ultimelor decenii nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă: readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri” cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Chiar dacă respectiva epocă e locuită, în realitate şi în roman, de o mare figură – Ovidiu,  Columb, Vasco da Gama, Regele ş.a.m.d. –, aceasta are rolul unui martor, al unui garant. În romanele care pun anume în paranteză neaşezarea prezentului pentru a se orienta spre trecut, ceea ce rămâne, de fiecare dată, e atmosfera. Paleta rafinată a prozatorului are la îndemână cele mai bogate mătăsuri lexicale, înşirări de lucruri rare ca scoase dintr-un sipet cu comori, frazare învăluitoare, hipnotizantă, pe care cititorul o urmează bătând cadenţa şi adulmecând fascinat. Autorul e spectator şi regizor al propriilor desfăşurări de detalii. Poate fi vorba de întoarcerea nostalgică spre o casă anume, a copilăriei, de pildă, casa onirică; dar descrierea poate funcționa și ca refuz al unui prezent nesatisfăcător, ca fugă. Atunci sunt alese/imaginate locuri în mod tradiţional „fericite” fiindcă gospodărite de memorie şi de amintire, ambele selective şi liber-creatoare, de obicei în tonuri blânde şi cu surdina funcţionând melodic.

Iată, într-o răsfoire rapidă, interioare din proza românească. Ziua cea mai albă a Andreei Nanu, roman care „nu se cere doar citit, ci şi văzut, mirosit, respirat, simţit în vârful degetelor, ca şi viaţa”, mi-a sugerat un nume: roman Tiffany, căci recompune din cioburi colorate – fiecare în parte profund expresiv şi apărându-şi autonomia – un întreg uimitor de incitant, neliniştitor chiar, întemeiat pe legături subterane, pe stranii coincidenţe, pe sugestii şi frânturi de sens; un vitraliu, un patchwork scriptural, cu o discretă idee de ocrotire, de învelire/învăluire. Toate simţurile în alertă exploatează sugestii muzicale, picturale, scripturale. Textura romanescă („pânza nesfârşitei zile a memoriei”) e doldora de urme, semne şi repere. Nu există înainte şi înapoi, ne sugerează cu fiecare pagină, ci doar de jur împrejur. Ca-ntr-o spirală de cochilie stil art nouveau. Impresia de vitraliu Tiffany, de cochilie ocrotitoare e reperabilă în toate cărțile cu întoarceri și fugi.

În Micul palat baroc al Biancăi Balotă, migala descrierilor e ocrotitoare şi de o încăpăţânată insistenţă, ca-ntr-un ritual al re-animării. Fantome delicate ale unor vremi în care lucrurile mărunte contau, în care rosturile se respectau, chiar încălcarea lor făcându-se cu stil, devin coordonate existenţiale. Memoria conferă patină, aura care înconjoară detaliile vine din implicarea cu care au fost trăite cândva şi sunt acum re-trăite. Trecutul este utilizat ca-ntr-un număr de prestidigitaţie visătoare care stârneşte treptat ungherele somnolând în absenţa cuvintelor. Viaţa personajelor-oameni e însufleţită, valorată, conservată de locurile-personaje. Totul se petrece în încăperi, în locurile-cuib ale genezei (Ca în Casa bântuită a Virginiei Woolf: „Cuib! Cuib! Cuib! – pulsul casei bate sălbatic. Trezindu-mă, strig: Oh, asta-i comoara voastră îngropată? Lumina din suflet.”). Ochii minţii pipăie texturi, moliciuni, rotunjimi, ştiu să deguste şi să adulmece. „Micul palat baroc” nu este nicidecum al grăbiţilor nemuritori ai prezentului, ci al muritorilor care au o zestre de lăsat, impregnată în lucruri înzestrate şi ele, generaţie după generaţie, cu răgaz şi cu rost. De aceea sunt atât de multe enumerările, ca-ntr-un inventar al recunoaşterii rădăcinilor (venind din Sadoveanu şi Voiculescu, din Mateiu Caragiale şi Ion Pillat, din Ion Creangă sau Rebreanu). Casa e cel mai frecvent cuvânt al cărţii, punctul de fugă şi de reculegere. E casa-cetate a ardeleanului rânduit care-şi trăieşte nu doar viaţa lui „trecătoare, pieritoare, ci, ca pe o continuare, ca pe o perpetuare în veacuri, pe cea a străbunicilor şi a bunicilor şi a părinţilor lor.” Căci „trecător este numai trupul acesta neînsemnat, dar nepieritoare sunt neamul, familia, casa, registrul cel mare în care totul rămâne, totul rămâne...”

Cu Viaţa începe vineri, Ioana Pârvulescu pune la bătaie biblioteci, arhive şi memorii, multe ore de trudă şi migală de restaurator de artă („Bibliografia am topit-o în reconstituire”), dar le adaugă savoare şi parfum fiindcă gesturile ei sunt de fetiţă scotocind în lada cu comori a străbunicii. Ştie să-şi asume un miraculos rol secund în propria carte și să privească. Ştie de la început că fragmentele, cioburile, pietricelele pe care le va aduna între coperte vor fi prin ele însele atrăgătoare, vor avea singure farmec şi lipici. Ea e urzeala şi ursitoarea, deopotrivă. Are grijă să lege cu iţe oricât de fragile cioburile între ele, să le asigure un fundal, o matcă. Să le vitralieze. Ţinta e o re-locuire. O locuire fantasmată a altui loc, mai bun.

O fugă specială, cu arome din alte lumi şi cu plăcerea alcătuirilor de poveste (Arcimboldo e unul dintre personaje), în Dulcea poveste a tristului elefant, cartea Dianei Adamek. O carte despre atingeri şi mângâieri, despre miresme şi duhori, simţurile non-culturale, mirosul şi pipăitul, fiind la cârmă, iar privirea piezişă şi auzul lucrând discret la aducerea tuturor semnelor laolaltă pentru a dibui înţelesuri ascunse; carte a fragmentelor care rotunjesc, într-un legato ritmat, ca-n ţesături orientale, lumi nemaivăzute în drumul spre casă. În inventarul formelor „ceptive”, o includeam pe autoare în specia rafinată a extraceptivilor (alături de Ştefan Agopian şi Jehan Calvus), degustători ai unei clipe eterne, cu mlădieri mătăsoase şi o oboseală distinsă. De adăugat și Adio, Margot. Fundalul istoric, bine desenat, rămâne fundal. Singura care ţine piept Timpului e Arta ca ridicare la sublim a temporaliei. Rochiile Arabelei, culorile lui Sébastien, descrise în pagini excepţionale, au darul de a valora încăperi oricât de sărace; de a perpetua esența umanității.

La Andreea Răsuceanu, am descoperit probe ale unei locuiri cu stil. Ce rămâne în urma unei locuiri personalizate – din viaţă şi/sau din scris – e atmosfera înţeleasă ca rezultantă a unor impregnări senzitive. Cei care vin în urmă o adulmecă, o degustă, în cazurile alese o completează, căci ea nu-i altceva decât rezultatul succesiunii coadaptaţiunilor, cum ar spune Eminescu. Privilegiind cu voluptate povestea pe care imaginația romanescă o poate stârni și susține până la detalii infinitezimale, pointiliste, cărțile ei (vezi mai ales O formă de viață necunoscută) nu te îndepărtează de lumea ta de azi și de acum, ci te re-învață să prețuiești detaliul. „Fotografiile le-am găsit târziu, întâmplător, într-un sertar al comodei lăcuite […] Înăuntru rămăsese un iz vag de naftalină, ca în casa de la C., unde era mereu umbră ca într-un adânc de pădure”. „Adâncul de pădure” poate fi o metaforă a reîncărcării cu înțelesuri adânci a unei lumi abandonate până atunci la lizieră. Instrument predilect, privirea, una lucidă, scormonitoare, tehnică, în cazul documentării, alta mijită, creatoare, refăcând din cioburi un portret al locului predilect, adăstând pe cele mai infime pete de culoare, lumină, pe arome și forme.

Construit pe mai multe nivele care-şi dispută întâietatea într-o construcţie romanescă în canon, Cara Aurita a Tatianei Dragomir e o remarcabilă carte despre locuire ca mysterium. Motoul din Faulkner oferă o cheie, însă una provizorie şi parţială: „Era ca şi cum casele ar fi avut sentimente, viaţă, personalitate” (Absalom, Absalom!). Întâlnirea cu casa e de la început prevestitoare, cu un iz eliadesc al detaliilor. Pe nesimţite, atracţia pentru istoria veche a casei se transformă în patimă, în obsesie. Viaţa Carei se încheie, firesc, ca orice viaţă omenească, printr-o moarte. Recuperată în pagina scrisă, viaţa concretă a Carei poate înceta. Terenul e curăţat de moloz şi casei ca aşezare i se substituie un loc de trecere, „un mic parc, cu bănci, copaci tineri, tufe de trandafiri şi de iasomie şi o fântână arteziană.” Locuirea ca mysterium presupune nu doar scormonirea prelung interpretativă a unor vieţi revolute, consumate în spaţiul ei, ci şi invocarea unor posibili lari, care să asigure perpetuarea bunei locuiri. Ca în Ungherul fericit(The Jolly Corner), povestirea lui Henry James.

O casă se insinuează ca personaj de neocolit și în cel mai nou roman al Dorei Pavel, Bastian.Ca în întreaga serie de romane ale deshumării, eroul coboară tot mai aproape de miezul fiinţei, fără a-i demasca tainele, ba adăugându-le un mister în plus, o umbră neliniștitor valorantă. Căutarea de sine în sine însuși, nesigur, halucinat, are un complement în povestea casei, scotocită cu voluptate și orgoliu, și ea un interior în prag de prăbușire, „un trup schingiuit, schilod”: „O casă maiestuoasă ca a noastră are multe alte cotloane îmbietoare […] Incursiunile mele singuratice prin propriul domeniu includ, tot la câteva zile, plimbări şi popasuri meditative îndelungi, îndeosebi prin pod şi prin beci. Mirosul reavăn din pivniţa pardosită cu nisip, aroma vinurilor vechi, a merelor sau a legumelor puse acolo”. Deși poate fi suspectată și de o miză autobiografică, povestea casei răspunde firesc, în ecou, poveștii personajului, asigurându-i un al doilea dublu, frisonant și misterios.

În Hanul lui Manuc, cartea Simonei Antonescu, minuţia descrierilor ambiguizează bogat enunţurile, lectura (a autorului, mai întâi, şi a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune şi germinare. Decorului, costumaţiei li se acordă un loc privilegiat. Cu o lupă măritoare – privirea intermediată de o bogată imaginaţie a detaliului –, prozatoarea se desfată în lanţ de hipotipoze, lucrează în manieră cinematografică şi reînvie sub ochii noştri, cu extremă acuitate vizuală, senzorială, o lume. Admiri veşminte, pipăi ţesături, deprinzi îndeletniciri de odinioară, deguşti bucate alese, simţi arome, auzi zgomotele vieţii, vibrezi la neliniştile lor şi-i însoţeşti în căutările lor de creştere. Dincolo de toate astea, romanul exaltă o lume a bunei rânduieli, cu mândria lucrului bine făcut după obiceiul locului şi al vremii, cu rosturi aşezate în durata lungă a existenţei comunităţii. În plus, cartea întrepătrunde două perspective: una feminină, predominantă, cu accent pe îndatoriri şi rosturi paşnice, pe împăcare şi echilibru, ţinând de manifestările vieţii de zi cu zi, cea care promite durarea; alta masculină, deschisă înfruntărilor, fie şi cu vărsare de sânge, aprigă şi nepăsătoare, visând schimbări. De văzut și casa cu poveste din În umbra ei. Casa ca personaj are o viață mai lungă decât a oamenilor, căci păstrează înăuntrul ei urmele/poveștile mai multor generații. Casa cu marchiză e personaj umanizat, are sentimente și capricii, poate fi surprinsă de prezențele umane, poate fi tulburată de forfota vreunei povești dramatice scoase din uitare, dar le conferă tuturor apartenență.

În Acasă, romanul lui Mihai Zamfir, fiecare nou detaliu întemeiază un „real” ce urmează a fi, totodată, cucerit şi recuperat. Lucrând în principal cu datele memoriei, „sub-lumea atmosferei” (Marianei Neţ) pretinde înstrăinarea – temporară – de un prezent, indirect, dar net repulsat. Acasă nu poate fi decât „casa copilăriei”, toate celelalte case ale vârstelor succesive nu sunt decât îndepărtări de centru. Casa din amintire a fost înlocuită de un bloc – nu neapărat urât, dar suprapunând destine în cutii uniforme, excluzând unicitatea şi făcând imposibilă personalizarea. Blocul e un loc public, un non-loc nu o casă, o „acasă”. Povestea demolării casei părinteşti nu e decât un amănunt necesar accentelor acute ale temei esenţiale a romanului. Demolarea se petrece, oricum, o dată cu trecerea anilor, înăuntru. Înaintarea în vârstă înseamnă, metaforic, „mutarea la bloc”. Desuet, cotropit de plante agăţătoare şi de tabieturi, trecutul este mai bun fiindcă are încă şi tot mai puternic atributul veşniciei. Casa din În așteptare, vila cu numărul șase din Intrarea Vergului, e un fel de scenă improvizată la răscruce pe care se derulează, autonom și intersectat, evenimente, istorii și destine, disecate prin așteptările unui șir de generații. Calitatea de personaj a casei e pusă în umbră de poveștile oamenilor pe care îi adăpostește.

În cazul din urmă, nu mai vorbim de interioare Tiffany, ci de descrieri ale unor case/locuri al căror rost e de fundal elaborat pentru panorame/istorii sociale ori politice sau pentru desfășurări parabolice. La Florina Ilis (Cartea numerilor), jocul de oglinzi al numirilor/privirilor – succesive în text şi simultane în viaţă – e decodat cu aplecări camilpetresciene. Cea mai haotică textură umană conţine un desen ascuns care aşteaptă să fie descoperit şi, eventual, asumat. Perspectiva se obţine din jocul ocheanului, mereu „întors”, fie prinzând în cadru un detaliu, fie lărgind neaşteptat perspectiva, panoramând cu o extraordinară capacitate de cuprindere locuirile cu miez în epoci succesive. În fiecare pagină, detalii «vizualizabile» introduc atmosfera, manevrate fiind cu abilităţi de regizor-dramaturg, cu instrumentar pictural şi cinematografic. Istoriae rumoare de voci răsunând în întuneric, succesiune de conexiuni şi rupturi, buluceală de poveşti vechi şi noi suprapuse, a-simfonie de ecouri şi zvonuri stranii sau de, cum ar zice Julian Barnes, „confabulaţii”. Excelentă confesiunea prozatoarei: „m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcând din nimic și câteva metafore mai mult […] Fără a uita totuși că nu fac altceva decât literatură, voi apela la cercetare și documente doar cât să nu omor povestea […] mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cât mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.” Locul e lucrat ca scenografie chemată să valoreze evoluția actorilor-oameni. Tot astfel, în Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian se reconstituie istoria dramatică a armenilor sub apăsarea Istoriei, secondată strâns şi polifonic de memoria oamenilor şi a documentelor, dar se şi amănunţeşte în pagini pline de arome (armenii aduc cu ei „aerul melancolic al mirodeniilor”) vreo secvenţă emblematică; se ignoră curgerea cronologică a faptelor pentru a urmări mai îndeaproape curgerea timpurilor fiinţei, se citeşte în priviri culoarea sufletului, se descrie. În cele două romane, miza e una de implicată reconstituire a unei biografii colective, detaliile conferind autenticitate dosarului instrumentat.

La Gabriel Chifu, în Ploaia de trei sute de zile, cartea însăși e o machetă scripturală ingenioasă, cu acoperişul dat deoparte, cititorul având privilegiul de a privi alături de autor încăperile locuite de personajele emblematice. Vocile povestitoare intră în scenă ca naratori auctoriali, fiecare cu propria încăpere în care se strecoară, prin ferestre decupate anume spre ceilalţi ori prin firide alunecoase, lumea celorlalţi. Casa vapor e metaforă esențială, slujind perfect mesajul grav al cărții, dar rămâne recuzită subordonată gesticulației umane, nu personaj autonom. În drum spre Ikaria continuă, la alt nivel și cu alt instrumentar metaforic/parabolic, povestea și experimentul. Ca la Fowles, la Thomas Mann, la Erwin Wickert sau Fournier, construcția e, din nou, ambițioasă, cu descrieri reflexiv-tatonante ale unei inițieri prelungi, prin explorarea unui pământ necunoscut cu speranța identificării unui sens, unui alt destin, poate celest. În insula „îngrădită” (Phraxos) a lui Fowles sau în Noima lui Gabriel Chifu, experimentul este de decojire a cepei existențiale.Insula de avarie, deși frumoasă și privită pe îndelete în crochiuri plastice, sau Pavilionul sunt scene lucrate cu finețe, nu personaje. Ele sunt metafore înlesnind transportul cititorului spre miezul temei. Sunt platforme terestre, migălite cu dichis și cu impecabile geometrii inginerești, necesare lansării marilor întrebări înalte. „Metafora e un presentiment al ştiinţei totale”, cum ar spune Saramago.

Locul şi locuirea, atât de importante pentru cei ne-eliberaţi afectiv de „mitologia locului şi a obârşiilor”, pot fi descrise, azi, şi ca handicapuri. Doar cei eliberaţi de ele sunt echipaţi pentru întâlnirea cu altă lume.Pe de altă parte, globalizarea duce nu doar la miniaturizarea omului contemporan, ci şi la ubicuizarea lui; inşii viitorului vor fi perfect interșanjabili, vor putea fi mutaţi în orice loc/casă, în orice limbă, fără să-şi piardă eficacitatea, căci interioarele vor fi facultative.

apărut în România literară