apărut în România literară

„Muritudineae forma supremă de «lectură» a existenței umane”

1. 
   Vedețila fel când scrieți și când pictați? 

Oarecum. Pariez pe privirea creatoare, pe care am identificat-o și descris-o la Camil Petrescu. Ochii doamnei T. „când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă”. Privirea creatoare, adică îndrăgostită în sensul dependenţei pe care o instaurează între sine şi obiectul privit, îşi asociază verbe dinamice, obiectul privit aflându-se într-o zbatere continuă sub ochii descoperitorului. Când pictez, niciodată după natură, recreez imaginile lăsate în ochii minții mele de cele văzute/privite de-a lungul vieții, inclusiv în cărțile citite ori în visele nopții. Tot astfel, simt că am prins ceva din taina unei cărți când găsesc o imagine, un detaliu pe care le pot privi creator și plastic. Nu povestesc pur și simplu ce am citit, ci, din nou, recreez cartea în funcție de enciclopedia mea personală. Foarte sigură fiind că ceea ce am văzut eu se află neîndoielnic în lume, în carte, fie și pitit. Că „de n-ar fi nu s-ar povesti”…

2.Ați putea spune / am putea spune că, în fond, tot ce faceți în cultură este o formă de traducere?

E o descriere pe care o pot asuma. M-am descris adesea ca bună-conducătoare-de-texte. Profesoară, critic literar, traducătoare, om, m-am simțit mereu în rolul de mediator, de ins în stare să împace contrarii, să deslușească mesaje încâlcite sau absconse, să găsească puncte de întâlnire sim-fonică între două ori mai multe entități divergente. Și relativismul echilibrat (zic eu) pe care îl cultiv tot traducere e. Traduc absolutul în omenesc.

3. Limba română este – o spuneți pe larg și într-o carte admirabilă – feminină. Dar literatura română pare că este dominată de bărbați. Greșesc cu această apreciere?

Greșești. E vorba despre două lucruri diferite. Pe de-o parte, limba română e feminină indiferent de genul celor care o locuiesc. Demonstrația din cartea mea nu e feministă. Am constatat doar că românul este eminamente feminin în portretul său, stările şi mişcările sale au nume feminine. Feminitatea limbii române este accentuată de prezența masivă a infinitivelor lungi, „limba uzuală însăşi”, „regele formelor gramaticale”, crede Constantin Noica: „De la a se naşte – naștere şi până la a se surpa – surpare, tot ce e creștere, trecere şi petrecere, tot ce e încercare, ispitire şi împlinire se lasă descris de infinitivele lungi”. Substantivul dă măsura maturității unei limbi, el reprezintă „înstăpânirea ta de om asupra lumii”, iar această înstăpânire se face, la români, prin substantive feminine.

Pe de altă parte, „pare”, da. La prima vedere, cea tradiţională (şi conservatoare), e perfect adevărat. Apelez însă, din nou, la o comparație. Dacă, să zicem, un ins e ţinut toată viaţa închis într-un turn, cum poate afla el de are ori ba vocaţia călătoriei dacă, după ce i se descuie uşa, nu este ajutat şi chiar obligat să guste călătoria, să-şi dea seama dacă are chemare pentru ea?! Libertatea femeilor e încă în această primă fază: uşa căminului a fost desferecată. Însă femeii i se şopteşte zi de zi, pe toate canalele comunicării, că dincolo de uşă sunt primejdii nemaivăzute, că ar fi bine să nu încerce să le înfrunte, bărbaţii fac, oricum, asta de secole şi se pricep. Sunt cei mai buni. Cu condiţia să nu li se măsoare puterile cu noul „teritoriu decolonizat” – Femeia.

Egalitatea dintre bărbaţi şi femei are în vedere egalitatea de şanse. Numai că, după ce abia mi-am lepădat ghipsul (ca să nu zic lanţurile!) de la picioare, mi-e greu să ajung în vârful dealului la fel de repede şi de uşor ca bărbatul care şi-a petrecut toată istoria în „cantonamente şi concursuri”. Femeile și bărbații nu se situează pe aceeaşi linie de start – cronologic vorbind, nu calitativ! Întrecerea se cuvine, însă, acceptată. Chiar dacă e posibil ca Gilles Lipovetsky să aibă dreptate – femeilor le pasă de prea multă vreme de lucrul bine făcut, nu de funcţii, aşa că bărbaţii nu se află cu adevărat în primejdie – ca număr și vizibilitate – în viitorul apropiat.

4. E o împărțire justă aceasta: literatură masculină – literatură feminină? Sau: mai onest și mai firesc e să vorbim despre literatură pur și simplu?

Relaţia masculin/feminin e atât de împotmolită în prejudecăţi şi inerţii, încât pare de neclintit. Într-o carte citită de mulţi la vremea ei, dar rămânând o simplă lectură – Al doilea sex –, Simone de Beauvoir demonta cu răbdare toate feţele relaţiei dintre cele două sexe. O făcea acum șapte decenii. Straniu să descoperi cât de puţin au evoluat stările de lucruri între timp: „De câte ori se comportă ca o fiinţă umană, se spune despre femeie că imită bărbatul”. Argumentul are efect şi astăzi. O întreagă propagandă bine concertată şi secondată asiduu de Biserică sfătuieşte femeia să nu-şi piardă feminitatea – adică locul subaltern. Automatismele comportamentale şi verbale sunt nenumărate. Inerţiile sunt atât de puternice că fiecare se încarcerează în propriul sex şi priveşte cu suspiciune mişcările „adversarului”. Deocamdată, feminismul ca ideologie exagerează şi exagerarea nu-i decât normală. Schimbările se produc la noi, oamenii, prin şocuri. E de atins cândva complementaritatea ideală. Ideea e de a acţiona liber în spaţiul social ca femeie, cu toate calităţile (şi defectele) genului, și de a accede la putere, bărbat sau femeie, în limitele competenţelor cântărite lucid şi echidistant.

Pe scurt, nu există decât literatură bună sau proastă. Deosebirile de gen sunt secundare și egale cu cele de apartenență la un loc, la o cultură, la o epocă. Și au, firește, rolul lor în portretul scriitorului/scriitoarei. Dar sunt de ocolit evaluările care generalizează pripit: poezia bărbaților e mai bună decât a femeilor; literatura scrisă de cei de la munte nu e așa de bună ca a celor care trăiesc pe malul mării; cei cu ochi albaștri sunt mai buni dramaturgi decât cei cu ochi căprui…

5. Mențineți pariul acesta: un bun cititor e cel care învață el însuși să scrie? Învață, altfel spus, cum se lucrează într-o „Fabrică de literatură”? Și, din aceeași serie tematică: a)Cum se învață să lucrezi în această „fabrică”? b) E (mai ales) vocație sau (mai ales) rezistență? c) Cum pot să dea faliment „fabricile de literatură”? d) Și, complementar: trăim vremuri bune, vremuri propice pentru literatură?

Nu chiar așa formulat. Scriitorul e, prin definiție, un bun cititor, adică unul asiduu, pasionat și implicat, chiar dacă răspunde comandamentelor harului său și e mai reticent când e vorba de imitări. Cititorul, spuneam altădată, ar putea fi deprins să fie mai bun dacă ar exersa (cu un îndrumător de calitate) complexitatea scrisului literar. Dacă și-ar perfecționa starea de veghe în fața cuvintelor, a frazelor, a trucurilor scripturale la care apelează o carte mare pentru a vorbi despre om. Ar învăța că meseria scrisului e grea și ar prețui mai mult literatura și scriitorul. Nu la cursurile de scriere creatoare mă refeream, ci la capacitatea pe care o poți dobândi de a vedea mai clar cu ochii minții tale dacă o carte e bună și de ce e bună. Nu te poate face nimeni scriitor dacă nu ești deja (chiar fără s-o știi încă). Ziceam că din Facultatea de Litere ies tot atâția scriitori câți au intrat.

Fabrica de literaturăera un titlu împrumutat și didactic. Am încercat să pun la îndemâna școlarilor și profesorilor un mic instrument. Tot așa am alcătuit și marele dicționar-antologie Teoria literaturii. Atitudine de dascăl. Când e vorba despre scrisul meu, nu într-o fabrică mă simt, ci într-un mic atelier în continuă perfecționare. Nu pot da faliment. Pot doar abandona din vreun motiv implacabil. Cât despre vremurile rele, ele sunt foarte bune pentru literatură, pentru artă. Te silesc să te aduni, să evaluezi condiții, să cauți soluții. Când ești fericit 100% (o imposibilitate, altminteri!) înseamnă că nu simți lipsa, carența, impasul, neliniștea, cele care se descriu și se depășesc prin artă, în general. Și apropo de cele înșirate mai sus, sunt toate stări cam… feminine, pe care le poate, însă, încerca orice om, bărbat ori femeie. Nu degeaba am glumit cândva că „marile doamne ale literaturii române sunt toți marii scriitori”. Genetica îmi dă tot mai multă dreptate. Hercule nu scrie rondeluri.

6. Locuițiîn literatură? (Cum) Se poate locui în literatură?

Da, locuiesc în literatură și, inevitabil, de vreme ce sunt româncă, locuiesc în limba română. În limba română m-am născut, i-am preluat toată moștenirea, prin ea văd și înțeleg lumea; și profit din plin de libertatea pe care mi-o lasă de a scormoni etimologic prin lăzile ei de zestre și de a încerca să-i adaug vreun semn de creștere din partea mea. Am născocit câteva cuvinte și sunt încântată peste poate când le descopăr preluate de alții: muritudine, in-otic, romantitate, in-speriență. Cum locuirea mi se pare un lucru important și cred că preajma în care crești lasă urme în perspectiva ta asupra lumii, țin la locurile în care te simți acasă și care te recunosc, cumva. Iar ele sunt nu doar ținutul natal (îl evoc din nou pe Saramago: „Cred sincer că aș fi o persoană diferită de cea care am devenit dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată”; în ce mă privește, dealurile transilvane fac parte din acasa mea, dar și turnurile bisericilor-cetate săsești care au fost primele peisaje privite, atât la Chirpăr, unde m-am născut, cât și la Agnita, unde am copilărit și unde s-a născut fiica mea, Laura: o așezare simplă, calmă, misterios-familiară), ci și literatura prin care ți-ai limpezit ochii minții și limba în care poți spune cel mai bine cine ești. Îmi place ideea minții noastre duble: una interioară, mobilată genetic și personalizată, alta exterioară depinzând de toate legăturile cu lumea din jur care te modelează (vezi Daniel J. Siegel, Mintea). Enciclopedia personală se încheagă prin efortul celor două. E necesar să le conștientizezi împletirea locuindu-le ca un proprietar, nu ca un chiriaș (grăbit, firește!). Nu doar că se poate locui în literatură, dar pentru un scriitor și pentru un cititor adevărat nici nu se poate altfel. Când spun literatură, nu las nicidecum deoparte cărțile de fizică, psihologie, cosmologie, antropologie pe care le citesc pentru a fi la curent cu ce se mai știe despre mintea și viața mea de om.

7.Cum se obține cetățenia în „Republica Literelor”? Azi – altfel decât pe vremuri?

Citind și ruminând cele citite. Dacă ești în stare să adaugi tu însuți o textură de cuvinte cu sens e și mai bine. Din păcate și din fericire, nu există cu adevărat o instanță care să decidă că ești cititor sau scriitor deplin. Sunt calități pe care ți le asumi singur și la care lucrezi o viață întreagă. Recunoașterea din partea celorlalți vine sau nu, contează, ai să te miri, mai puțin. Nu neg nicidecum rolul criticii literare (ar fi să-mi neg truda unei jumătăți de secol!), dar nici nu-l absolutizez. În forfota și viermuiala editorială de azi, evaluarea s-a democratizat la nivel planetar. Și, crede-mă, nu mi se pare un lucru rău. Indiferent pe ce suport citește și ce text răspunde neliniștilor sale, dacă asta se întâmplă dintr-o nevoie profundă, lucrurile sunt cum trebuie să fie. E foarte bine că suntem diferiți și atunci când e vorba de lecturile noastre preferate.

8. O poetă – o mare poetă – spunea, mai demult, așa: „Doamne, câtă literatură conținem!”. Când întrebam mai înainte despre a locui/locuire, trimiteam, desigur, la una dintre temele care vă sunt foarte apropiate. O temă ca o – în sens bun – obsesie literară. Dacă am face o parafrază și am spune așa – Doamnă Irina Petraș, câte obsesii literate conțineți?

Suntem alcătuiți din cuvinte și marcați de ele, vrând-nevrând. Tocmai citesc o carte extrem de captivantă despre „crearea Dicționarului Oxford”: Profesorul și nebunul, a lui Simon Winchester. Miraculoasa însemnătate a cuvintelor și teribila trudă a inventarierii lor. 

Da, conținem atâta literatură, câtă am asimilat ruminând constructiv. Nu cred că o cunoaștere „din viață” e mai presus de una „din cărți”. Dar nici neapărat invers. Deși am scriitori preferați, nu am modele absolute, nici cărți/autori pe care să pariez fără rest. Din tot ce citesc aleg ce mi se potrivește, ce adaugă ceva temelor mele predilecte. Nu le-aș numi obsesii. Observa cineva că mă ocup numai de „chestii exotice”. I-am răspuns că, fiind româncă, scriitoare, muritoare, om care gândește și visează, chiar nu văd cum ar putea fi considerate exotice dimensiuni care mă definesc profund și implacabil: limba română, moartea/muritudinea, literatura, visul, mintea/gândul. Mă atrag cuvintele limbii române și etimologiile, de aici Feminitatea limbii române. Calitatea mea esențială este cea de muritoare, așadar „Știința morții” și Moartea la purtător nu s-au ivit din vreo obsesie macabră, ci din dorința de a amănunți condiția mea destinală. Gândul constant al morții m-a ajutat să-mi gospodăresc mai lucid timpul de care dispun, să formulez altfel, mai puțin încrâncenat, lista priorităților mele. Despre locuri și locuire și Locuirea cu stil vorbesc despre apartenență și despre datoria de a ne explora și conserva rădăcinile. Experiența mea de zi e completată de in-speriența mea de noapte (Viața mea de noapte), complicată, misterioasă, numai de mine explorabilă în singurătatea somnului. În plus, creierul mi se pare instrumentul cel mai miraculos de care dispun, Ochii minții mele înseamnă gând activ, imaginație, luciditate. 

9. Care e mai puternică, mai adevărată pentru dumneavoastră – literatura de zi sau literatura de noapte?

Nu le-aș descrie în termeni de adevăr-neadevăr. Cred că tot ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este/poate fi o experienţă de consistenţă şi însemnătate (aproape) egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Așadar, sunt adevărate amândouă. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Apoi, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. I-am spus celei de noapte in-sperienţă, fiindcă se petrece înăuntru, un înăuntru cu mai multe sensuri: e experienţă aproape exclusiv mentală (spun „aproape” fiindcă trupul răspunde şi el, haotic, la semnalele viselor: plânge, transpiră, se zbate); se întâmplă sub pavăza somnului, cu acces limitat al voinţei, al minţii diurne la desfăşurările sale; nu are martori exteriori, nici măcar visătorul, căci el are memoria viselor proprii fluctuantă.

10.Visați desene? Sau eseuri, poeme, bucăți de proză?

Visez enorm, noapte de noapte, numai colorat și foarte… epic. Seara, cum spuneam, intru în slujba onirică. În vis se poate ivi soluția unui eseu și mă trezesc s-o notez rapid pentru a mă întoarce în vis (o pot face”). Mi s-a întâmplat să visez strofe. Visez întâmplări complicate, cu detalii grotești, fantastice, suprarealiste, dar le degust știind cumva că sunt vise; ele nu sunt niciodată coșmaruri, ci variante rebele ale experiențelor zilei. Călătoresc enorm, văd orașe, peisaje care îmi taie respirația; îmi spun să le țin minte (păstrez o doză de trezie în vis), încerc să le prind pe pânză, dar nu reușesc, nu sunt destul de bună. Nu visez tablouri, ci imagini care ar merita captate într-un tablou, însă frumusețea lor e mai mare decât cea a locurilor reale. Trebuie să mă crezi pe cuvânt!

11. Moare un autor cu fiecare text pe care îl scrie și pe care îl trimite în lume? Sau, dimpotrivă, primește un bonus, un supliment de viață?

Nu moare, nici vorbă. Textul trimis în lume e o prelungire a ta, iar, dacă e (foarte) bun, e și o asigurare de viață lungă. E urma pe care o poți lăsa. Ea nu te consumă, ci te întărește. Scrisul nu secătuiește, ci pune accente și contururi durabile trecătorului care ești.

12. Dar când moare de tot – nu un autor, ci – o carte?

            O carte moare de tot atunci când nu-i mai parcurge nimeni filele, nu-și mai amintește nimeni despre ce e vorba în ea și nici nu a lăsat urme, ca referință, în alte cărți. E oarecum teribilă această dependență de lectură a vieții cărților (și a posterității autorului lor). O pot mulcomi invocând cărțile care se citesc singure în zumzetul bibliotecilor lui Umberto Eco. Dar e simplă amăgire. În fond, și cărțile sunt oameni, pot muri de tot când nu mai e nimeni care să le gândească. Las deoparte cazul cărților pierdute la vremea lor (ca „fetele” lui Al. Cistelecan) și reînviate prin regăsirea lor târzie și întâmplătoare.

13. Cărțile (ne) apără? Ne mai apără?

Ne-au apărat și ne apără în măsura în care o carte citită e o limpezire în plus a privirii tale. E cunoaștere, iar cunoașterea e putere. Fie că e o carte scrisă de tine sau una străină în care ai găsit corespunderi și completări, te apără. De amăgiri, de trădare, chiar și de vanități. Prin cărți, scapi de orbire, vezi, înțelegi, ştii să deosebești prin gând propriu binele şi răul.

14. Dacă ar fi să fiți o carte, o singură carte dintre cele scrise de dumneavoastră, așa e că nu ați putea să fiți așa ceva?

Așa e. Față în față cu cărțile mele, eu sunt un soi de puzzle căutându-și contururile din fragmentele care au rezistat timpului și răzgândirilor. Atâta vreme cât acestea mă mai compun, nu mor nici eu, nu mor nici ele. Posteritatea e treaba lor, nu a mea!

15. Ce e muritudinea? Când v-a ”venit” prima dată acest cuvânt?

Titlul cărţilor mele despre moarte preia o sintagmă din laboratorul eminescian. „Geniul morţii” fusese precedat de „ştiinţa morţii”. „Ştiinţa” înseamnă deopotrivă a şti, a fi în cunoştinţă de cauză, şi a şti să faci ceva, a stăpâni o artă. În prefața primei edițiidin „Știința morții”, 1995, mărturiseam că vreau să scriu o carte despre moarte, singura noastră certitudine, şi despre faptul că viaţa însăşi are valoare doar raportată la finitudine. La ediția a doua, în 2001, părinții mei nu mai erau, așadar moartea devenise o realitate și mai intimă. Am inventat de la început termenul muritudine (finitudine doar l-am nuanţat!) fiindcă aveam nevoie de un cuvânt care să numească faptul-de-a-fi-muritor. Moarte înseamnă şi stare complementară vieţii, dar şi actul de a muri, ceasul morţii. Mortalitate nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea să însemne complexitatea destinului de muritor. Ca model, aveam în minte finitudine, dar și, mai ales, negritudine, al lui Senghor. Pentru mine, muritudinea e forma supremă de „lectură” a existenței umane.

Realizat de Cristian Pătrășconiu