Cu riscul de a fi singura care dă un răspuns negativ: pe bune, literatura din interbelic şi cea din postcomunism nu sunt comparabile! S-a spus şi cred şi eu că, pentru a identifica portretul-robot al unei ţări, al unui popor, al unui timp sau al unui spaţiu, e necesar să iei o bună distanţă, să mijeşti ochii pentru a nu te incomoda detaliile rebele, dar mai ales să fii conştient de arbitrariul desenului rezultat, de nenumăratele amănunte care te vor contrazice de îndată ce te apropii. Dacă distanţa e şi mai mare, suficient de mare, ies din nou la suprafaţă asemănări gen „nimic nou sub soare”: efervescenţa creatoare e periodică şi ciclică, toate epocile pot fi comparate cu cele revolute, prin salturi din două în două, din trei în trei ori la întâmplare.

În cazul propus pentru discuţie, comparaţia e oricând posibilă după regula de mai sus (libertatea interpretării e tot mai mare, am impresia, pe măsură ce omul aruncă în aer determinări şi condiţionări disciplinate), însă racordul cu interbelicul – tentat mereu şi politic, şi cultural, din 1989 încoace, cu ignorarea senină ori încrâncenată a unei jumătăţi de secol – nu e cu putinţă. Nu doar fiindcă, din pricini încă nu de tot (psih)analizate, interbelicul e ţinut mai departe ca epocă de aur cu străluciri fără rest, deşi lucrurile erau departe de a fi aşa. Înalţi pe piedestal o epocă şi vrei pe urmă să te caţeri alături, cam aşa s-ar putea descrie fenomenul. Pe de altă parte, că „înainte era mai bine” e reacţia stereotipă a înaintării în timp, biologică şi psihologică. De aceea nu mi se pare şocant că există voci care descoperă filoane de aur în chiar hruba întunecată a perioadei comuniste.

Dincolo de toate astea, imediat după Primul război mondial, oamenii aflaseră la ce scară mare şi cât de absurd se poate muri în această lume. Că Răul şi Binele sunt la fel de vii şi de neevitat. Reacţia a fost una a trăirii exuberante şi a contracarării prin urme durabile a chiar trecerii, nu doar a celei destinale, ci şi a celei absurde, legate de război. Interbelicii români nu fac excepţie. Sondările în adânc, panoramările masive ale existenţei, inovaţiile violente, forfota ideologiilor literare, angajarea, fie şi de scurtă durată, în mişcări, şi ele efervescente, în căutare de „mântuiri”, toate astea fac neaşteptat de bună casă cu bătăile cu flori de la şosea şi cu emancipările individuale de tot felul. E o lume serioasă şi frivolă, în căutare vană de certitudini.

Lucrurile se repetă, oarecum estompat, după Al doilea război mondial. Traumele sunt mai mari şi mai greu de gestionat. „Indiferenţa la eveniment” funcţionează cu avarii şi în restul lumii, politicul manipulează pe „blocuri” şi înalţă ziduri şi cortine de fier. În Est, chestiunea, reluată, a trăirii în ciuda crimei războaielor este eclipsată de urgenţa de a rezista unei tulburătoare schimbări de regim. Supravieţuirea aceasta a dat şi efervescenţe în câmpul literar. Ceea ce se întâmplă în lupta esteticului cu ideologicul rupe condiţionările, le subminează, cenuşiul e pătat de culori nesupuse (vezi fina analiză a perioadei din Critica în tranşee a lui Alex Goldiş). Dar efervescenţa e de identificat şi în anii 70, apoi la optzecişti. Valurile ismice de după Revoluţia parţială şi imperfectă (ca toate revoluţiile – vezi, la noi, paşoptiştii) nu marchează o ruptură cu deceniile comuniste decât în aparenţă ori în iluzie. Şi tot numai în aparenţă (sau în iluzie) se poate trimite la interbelic, fiindcă diferenţele de context, situare mondială, configuraţie socială, orizont existenţial sunt mai mari decât asemănările. Literatura de azi e a începutului de mileniu şi e configurată – din nou crizic – funcţie de nişte realităţi care includ – implacabil, aş zice – jumătatea de secol comunist. Incertitudinile societăţii româneşti de azi sunt de alt gen decât cele suportate de interbelici. Primul război adusese atunci cu el şi Marea Unire, exuberanţa putea fi, deodată, naţională, culturală şi existenţială, cu Răul şi Binele lucrând imbricat. Incertitudinile societăţii de după al Doilea război mai aveau supapa modelelor bune rămase dincolo. Incertitudinile de azi s-au globalizat, problema cea mai mare fiind a păstrării identităţii sub un tăvălug haotic. Pentru scriitori, literatura e, din nou şi cu alte ingrediente şi chenare, o chestiune de supravieţuire, ca în comunism, nu de trăire, ca în interbelic.

Răspuns la o mini-anchetă lansată de Alex Goldiş pentru Steaua.