„Darul masiv de a crea viaţă”, pe care i-l admira un Mihail Sebastian, face din Liviu Rebreanu cel mai solid prozator al perioadei interbelice. „Posomorâta zidire de casă tătară” (Ion Barbu) a nuvelelor şi romanelor sale, clopotul cenuşiu al cerului scăzut şi indiferent nu sunt atinse decât tangenţial de fioruri metafizice. Se moare în cărţile lui Rebreanu, dar moartea este mai întotdeauna dată din afară, ca o pedeapsă pentru fapte consumate în plan social ori ca efect violent al dereglărilor din acelaşi plan. Interesează mai ales „morala” socială şi aproape niciodată dimensiunea umană pură şi inexorabilă a finitudinii. Prinse cu predilecţie în „umila şi precara lor realitate socială” (Tudor Vianu), personajele sunt lucrate în aspră pastă expresionistă, neatentă la detalii şi fineţuri, ci trasând în pete de culoare violente şi contorsionate relaţii interumane. Aşezarea lor în spaţiu e mai importantă pentru prozator decât situarea faţă în faţă cu timpul care trece. Realitatea socială – alcătuită sub semnul locului – apare de o „eternitate” mai apăsătoare decât cea a naturii şi nu poate fi interogată sub un cer senin. „Proştii” sunt fiinţe neputincioase, rănite în demnitatea lor umană, lovite cu dispreţ superior şi părăsite în colb cu o mânie sângerie în ochii prostiţi. Socialul nu e un mecanism controlabil, ci o fatalitate din perspectiva oamenilor simpli. Cu atât mai impresionant actul Răscoalei, magistral construit de Rebreanu din aproape în aproape, o dezlănţuire îndelung dospită în subteran. „Sufletul întunecat, cvasibestial, cu procese încete, trudnice, cu izbucniri violente, aproape fioroase”, în stare să atingă „solemnitatea şi măreţia liniştită” în Ion (G. Călinescu), nu este niciodată dezvăluit în răsfrângeri autoreflexive, ci privit în gesticulaţia sa expresivă dependentă cu precădere de locul social. Firescul natural, copleşitor la Sadoveanu, de pildă, este înlocuit de nefirescul implacabil al socialului. Altfel spus, starea socială are atributele naturii – este un dat inexorabil şi evoluează indiferentă la sufletul omenesc. Exterior înăbuşind interioarele, a căror frământare surdă poate fi detectată de un ochi atent şi a căror răbufnire periodică poate vorbi despre calităţile exteriorului în primul rând. Când „peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele”, ea, vremea, se asociază socialului, deci locului, nu umanului, deci timpului. Apostol Bologa, deşi de o reflexivitate superioară personajelor ţărăneşti, se analizează funcţie de rolurile pe care i se cere să le joace. Evoluţia sa treptată de la condiţia de cetăţean la cea de român şi apoi de om evidenţiază situări în spaţiu, nu confruntări cu timpul. Eroul se priveşte exclusiv în relaţie cu ceilalţi, este o fiinţă socială, niciodată singur, faţă în faţă cu sine. Moartea însăşi nu poate fi atunci decât o problemă socială, o „horă a morţii”, nu un dans solitar.

Hora morţiiţine de imaginarul macabru medieval. Moartea era reprezentată ca prinzând în vârtejul ei infernal mulţimile fără deosebire de sex ori de stare socială. Uniformizarea destinală traducea spaima şi pierderea speranţei. La Rebreanu, în nuvela cu acelaşi titlu, se exploatează o dublă realitate: aceea a războiului-moarte ca uniformizator de destine şi ameninţare permanentă cu sfârşitul, dar şi aceea a încăpăţânării cu care cei prinşi în horă reacţionează individual, personalizat, jucându-şi halucinant propriul joc, unic şi irepetabil. Ion Haramu şi Boroiu pleacă la război. Unul sărac, celălalt „avut”, bogatul însurându-se cu iubita celuilalt şi devenind tată a trei copii. Între cei doi există un conflict cronicizat de viaţa de fiecare zi a satului. Sunt însă smulşi din confortul oricât de aproximativ al vieţii lor cotidiene şi aruncaţi în disconfortul violent, implacabil, fără rost al războiului. Moartea era undeva departe; războiul a adus-o la doi paşi. Întâmplarea echivalează un şoc şi spaima se declanşează: „o spaimă cruntă de ceva necunoscut şi îngrozitor.” Toate detaliile privind cadrul, celelalte personaje, întâmplările sunt maculate de această spaimă de „dobitoc beteag”. Locomotivele sunt balauri şi scuipă nouri năprasnici de fum, chiotele sunt jalnice, buzele crâmpoţite, gândul vuieşte chinuitor, iar presimţirile „apasă ca nişte pietre de moară pe sufletele pornite în gura morţii.” La început, zecile de oameni dimpreună cu cei doi sunt o mulţime ameninţată de aceeaşi moarte. Au un duşman – muscalii – şi au a se feri de glontele rătăcit pe urma lor, a celor intraţi fără voie şi brutal „în gura morţii”. Treptat, culoarea individuală se accentuează, Haramu începe să se teamă că, vinovat ştiindu-se că i-a furat iubita, avea să-şi primească pedeapsa. Boroiu îl va ucide. Spaima cea mare, metafizică, e înlocuită acum de frică, o frică de un duşman anume, cu biografie şi motiv. Până-ntr-atât de acută îi e frica, încât e în stare să eclipseze spaima, s-o facă să pară preferabilă. Haramu îşi doreşte înnebunit să vină muscalii – de glonţul lor anonim ar putea scăpa, în faţa lor e un nevinovat, simplă carne de tun. Dar nu de glonţul răzbunător al lui Boroiu. Acesta din urmă trăieşte, la note mai puţin acute, aceeaşi frică de răzbunarea lui Haramu. Amândouă, frica şi spaima, sunt surdinizate de forţa vitalităţii sale (organicul ca sursă a spaimei e descris convingător de Ion Biberi). Nu acelaşi lucru se întâmplă cu sfrijitul de Haramu, năucit de amândouă. Când Haramu e rănit, Boroiu îl cară în spinare – i-a promis Ilenei să aibă grijă de tatăl copiilor ei. Înaintarea celor doi, cu poveştile lor de viaţă şi de moarte, spre Moartea inexorabilă, răbdătoare şi albă e descrisă de Liviu Rebreanu în tonuri de pânză medievală.

Câteva dintre mărturisirile sale („arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”; „nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii”; „durabilitatea opera atârnă de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde”) dezvăluie constanta aspiraţie spre viaţă ca ideal al artei. Şi nu e dorinţa de a închide viaţa în operă, ci de a o exprima adevărat şi tulburător. E unul din dezideratele urmărite în lungul proces de naştere a romanului Ion. Cititorul e purtat pe un drum de ţară într-o lume căreia, părăsind-o pe acelaşi drum, să-i păstreze o amintire vie, autentică. În această perspectivă, e interesantă relaţia personaj-peisaj. Între stările sufleteşti ale personajelor şi natură se stabilesc corespondenţe în măsură să accentueze anxietăţile şi dramele. Viziunea sumbră, culorile întunecate, reflexele de urâţenie pe care le aruncă asupra lucrurilor comparaţiile prozatorului amintesc peisajele cu periferii mizere înăbuşite în asfalt şi praf ale pictorilor expresionişti. Natura, cel mai adesea învestită cu atribute morale, nu „compătimeşte” alături şi pentru om. Suferinţa sa este aceeaşi cu a omului, acelaşi cer cenuşiu şi şters apasă deopotrivă oameni şi copaci, despuiaţi de orice frumuseţe şi gingăşie, incapabili de a-şi alina reciproc durerea.

Comparaţiile sunt luate frecvent din lumea oamenilor, natura devenind ea însăşi un personaj umil şi precar. Ne aflăm la antipodul calmului îndepărtat şi sublim al naturii sadoveniene, pictat în delicate linii impresioniste. La Liviu Rebreanu natura e chinuită, în descompunere, amintind spovedania bacoviană. Peste o asemenea realitate socială interogată nemilos e greu de imaginat un cer senin şi un soare strălucitor. Peisajul, niciodată văzut cu ochii personajului (cum se întâmplă la Sadoveanu, unde eroul este în permanenţă conştient de prezenţa naturii, îi înţelege semnele şi e impresionat de farmecul ei), este văzut însă de autor, care ştie să-l construiască din câteva elemente concrete, scrâşnite, sumbre, suferind deopotrivă, dar şi ameninţând. Cerul e „vânăt”, dealurile par fierăstraie hodorogite, plopii sunt mâini ameninţătoare, iar „gâlgâitul trudit al apei rătăceşte ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi”. Soarele însuşi, divinitate calmă la Sadoveanu, „împroaşcă” cu raze sângerii.

În nuvela Culcuşul suntem purtaţi în fauna mizeră a mahalalei. E „marginea” oraşului şi a umanităţii. Atmosfera expresionistă a descrierii frapează. Peste lanurile „gălbejite” se „zvârcoleşte îndârjită” căldura, eşuând printre „turlele tinichelate ale oraşului nemărginit”. „Prin prejurimile ofilite, arborii presăraţi rar, ca nişte bulgări de vopseală verde lâncezită pe o icoană colboasă, moţăiau toropiţi de oboseală”. Oraşul e un uriaş care trage să moară, un câmp de bătălie „hopuros şi părăginit”. Peisajul se mistuie într-o luptă încrâncenată cu colbul şi zăpuşala, asemeni locuitorilor acestui spaţiu în agonie. În lumea terfelită a golanilor soarele e o „baltă”, iar „ceaţa plumburie, gâtuită, leopăia şi se terfelea în noroiul proaspăt, ca o femeie beată, deşirată şi zdrenţoasă”. Pasta groasă, liniile brutale, tonurile sumbre, instrumente ale pictorului expresionist, sunt suplinite de cuvântul expresiv, mustind violent orori şi mizerie: frunziş „crâmpoţit”, ceaţă „pospăită”, cer „leşiatic”, nori „bolbocaţi”, fum „gâlgâit”, ploaie „zgribulită”, cer „boţit”, şi peste toate acestea, dominând o lume absurdă, „nimicul cenuşiu” care gâtuie orice speranţă.

Timpul însuşi este oprit din mişcarea sa solemnă şi imperturbabilă, refăcând nesmintit acelaşi drum al vieţii către moarte şi iarăşi către viaţă, cum se întâmplă la Sadoveanu. La Rebreanu, „în aer sfârâie, se macină vremea”, descompunerea a atins Timpul însuşi. Naturii i-a fost smuls deliberat atributul măreţiei, miturile au fost distruse, lucrurile sunt silite să vorbească o altă limbă. Soarele nu mai e decât o „baltă roşiatică şi moartă” sau un „beţiv obosit”. Lumina rămâne o aspiraţie irealizabilă (ca la Apostol Bologa). Angrenajul social e orb şi nemilos, schimonosind nu numai omul, ci şi peisajul. E o „horă a morţii” sub clopotul cenuşiu al cerului pe care stelele plâng, iar copacii zuruie speriaţi în vântul zgribulit, halucinant al Istoriei. Violenţa agresivă, expresionistă a lui Rebreanu, îşi are replica pe dos în retragerea într-o lume diafană, delicată, impresionistă din proza lui Sadoveanu.