Luceafărulşi androginizarea perspectivei poetice

Incitată de lecturile „la prima vedere” ale lui Alex Ştefănescu, reiau aici o recitire a Luceafărului în seama căruia am verificat altădată Feminitatea limbii române (Genosanalize, 2002). O lectură, aşadar, la o a doua vedere, una dirijată.

Luceafărulpoate fi citit şi ca poem despre viaţă şi moarte. Cei doi, fata de împărat şi Hyperion, încercaseră o spargere a uniunii materie-spirit, o „trăire” autonomă. Poemul se deschide cu ne-saţul, cu sentimentul neîmplinirii. Viaţa Cătălinei e întreagă doar după ce dobândeşte „visul de luceferi”, păstrat „în veci”. Muritudinea îşi adaugă visul nemuririi. Ne-moartea lui Hyperion e goală fără temporalitate, fără „ora de iubire” nu neapărat trăită cât dorită, asumată „mental”. Viaţa şi moartea se întrepătrund destinal, se valorează una pe cealaltă. Nimic nu poate fi cu adevărat în afara acestei uniuni.

            Să mai spun că uitarea cea oarbă pune la lucru ambiguitatea limbii. Uitarea e, în egală măsură, privire şi ne-aducere aminte. Când privirea e oarbă, ea nu mai e privire, nu mai vede şi nu poate spera nicio viziune asupra celui care (nu) priveşte. Ne-amintirea mutilează şi ea conştiinţa de sine. Iar cea mai grea dintre amintiri e, pentru Eminescu, amintirea morţii. Grea nu doar ca povară, ci şi ca rost de împlinit. Ştiinţa morţii e un meşteşug. Meseria de a trăi se desăvârşeşte în slujbă thanatică.

            Mistica erotică indiană, care nu-i era străină lui Eminescu, are drept ţintă, în formulare eliadescă, „perfecţiunea omului prin identificarea cu o pereche divină, adică pe calea androginiei”. Androginul este, în toate religiile, simbolul ambivalenţei, al indiferenţierii originare. Fiinţa primordială se manifestă androgin asemeni cuplurilor lumină/întuneric, cer/ţărână, viaţă/moarte, animus/anima, mascul/femelă... Adam, omul, era androginul, hermafroditul, pământul lucrat, modelat, cu „situare dublă”. Separarea duce la un „al doilea” Adam şi la Eva, amândoi, aşadar, derivaţi şi incompleţi. Eva, femininul, vine ca o nuanţare, aduce comentariul crizic la suficienţa adamică, la calm. Seninătatea e pierdută, existenţa umană e pusă în problemă şi începe căutarea androginiei pierdute, a totalităţii. Ca urmare, scopul vieţii umane nu este de a deveni unul, ci de a redeveni, fiecare, doi, a redobândi jumătatea pierdută dinăuntru. Adonis, Dionysos, Cybela, Shiva au, fiecare, urme şi trăsături androgine. Perfecţiunea lor stă în recunoaşterea şi fructificarea scindării intime. Luceafărul însuşi, „nemuritor şi rece”, aspiră la muritudine şi căldură. El şi fata de împărat sunt deopotrivă ne-întregi. Întregirea se realizează, din perspectiva metaforei androgine, o dată cu aspiraţia pătimaşă, cu „dorul nemărginit”. Luceafărul a exaltat, a trezit partea sa muritoare, diurnă, Cătălina a câştigat „visul de luceferi”, nocturn. Deşi despărţiţi, amândoi ies din poveste „mai” împliniţi. „Androginizaţi”. Alchimia dorinţei a funcţionat.

            Citită prin metafora androginiei, povestea Luceafărului se încheie cu un câştig pentru ambii protagonişti. La început, sunt amândoi împăcaţi cu seninătatea condiţiilor pure, cu unul pe care îl reprezintă. Ea, ca „Fecioara între sfinţi” şi „luna între stele”. El, Stea între stele. Povestea propriu-zisă se petrece prin fluxuri şi refluxuri, prin valenţe de sex opus. Fata de împărat vine în întâmpinarea Luceafărului cu pasul, dorul, sufletul, trupul, surâsul, visul, „a pieptului meu coarde”, cu „ochii mari şi grei”. În „umbra negrului castel”, în luminişul oglinzii. El, Luceafărul, coboară din ceruri, din sferă, din „a chaosului văi”, „alunecând pe-o rază”; din recile-i scântei ţese o „mreajă de văpaie”. Are „umerele (!) goale”, îi cresc aripe. Apoi „umbra feţei străvezii, razele senine”, „negre viţele-i de păr”, „marmoreele braţe”,ochi ca „două patimi”. Deşi, epic, povestea nu se împlineşte, cei doi rămânând despărţiţi, sensul finalului mi se pare a fi altul. Nu unitatea celor două contrarii nete şi distincte era ţinta, ci recuperarea dublului interior. Ea dobândeşte „orizon nemărginit”, „nopţi de un farmec sfânt”, „vis de luceferi”, dor („În veci îl voi iubi şi-n veci / va rămânea departe”). El câştigă tremurul şi ieşirea, chiar temporară, din adâncul „asemenea uitării celei oarbe”; câştigă amintirea. Rămân marcaţi de revelarea androginităţii ca ideal. De observat că, pe de-o parte, Demiurgul oferă, în locul „orei de iubire” pretinse, succedanee feminine: cântare,dreptate,tărie,înţelepciune.Aşadar, alte soluţii de atingere a androginităţii.

            Pe de altă parte, nici Cătălin, „copilul din flori” (!), nu rămâne netulburat de experienţa celor doi. În apariţia sa secundă, se mărturiseşte atins de durere, de „noaptea de patimi”, de „liniştea de veci” (el, guralivul), de „farmecul luminii reci”. Traversează toţi experienţa „deşteptării” ochiului spre înăuntru. Uitarea, în sensul de privire, nu mai e oarbă. Acolo se află celălalt/cealaltă, cu care unitatea poate fi sperată.

            Am descoperit în poezia lui Eminescu destule probe care să susţină ceea ce aş numi androginizarea perspectivei poetice. „În orice om o lume îşi face încercarea” ar putea fi enunţul de pornire. Unirile, contopirile, îmbrăţişările, împletirile sunt înlesnite prin acelaşi repetat procedeu. „Unul erau toate, şi totul era una” – jocul genurilor şi al numărului e semnificativ. Confuzia, intenţionată şi programatică. Aproape o axiomă. „Obiectele” lumii eminesciene invadează spaţiul dintre, distanţa, cu valenţele de sex opus care fac apropierea de celălalt/cealaltă firească, uşoară. Ambigenul are un rol uriaş în această mişcare. Lucrurile numite de el îşi întorc o faţă sau cealaltă în funcţie de sexul celui de care se va opera apropierea. Aşa cum „pomu-n înflorire / în orice floare-ncearcă întreagă a sa fire”.

            Iată, mai întâi, câteva perechi androginiza(n)te: „alvieţii înţeles”; „visul uneiumbre şi umbra unui vis”;„încăperea aceluiaşi sicriu”; „lung-a timpului cărare”, „greul negrei veşnicii”; „al nemuririi nimb şi focul din privire”; „murmur duios de ape”; „flori de tei”; „pe buze-i trece-un zâmbet”; „blânda batere de vânt”; „sufletul se-mbată învisuri”; „a soarelui căldură”; „armonia / codrului bătut de gânduri” ş.a.m.d. Posesiune, apartenenţă, manifestare – toate devin posibile prin apelul la valenţa de sex opus.. Procesul poate fi şi mai complicat. Astfel, „Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare...” Singularul ambigenului cer, care face pereche cu piramida feminină, exaltă singularul ambigenului vârf, valenţa masculină, cea care favorizează legătura, sprijină elanul. Tot aşa, în Luceafărul, pluralul feminin al ambigenului cer este impus de feminitatea fetei de împărat care-şi încearcă frumuseţea în competiţie cu „lucruri” de acelaşi sex: „Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele”. Exemplele se pot înmulţi la nesfârşit. Lucrarea ascunsă şi eficientă a limbii nu mai are nevoie de comentarii. Iată: „Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure / De-a izvorului său taină...”; „Lacul... / Tresărind în cercuri albe / El cutremură obarcă”; „Vântul jalnic bate-ngeamuri / Cu o mână tremurândă”; „Ca un gând al mării sfinte, reflectat decerul cald”; „luna-n mare îşi aruncăchipul”… Acest din urmă exemplu, în care luna se masculinizează pentru a îmbrăţişa marea, consună „ezitării” poetului pentru care astrul nopţii e deopotrivă „regina nopţii” şi „al nopţilor monarc”, androgin în pofida genului gramatical. Aş citi aici şi o presiune dinspre imperfecţiunea perechilor mitice soare-zi, lună-noapte. Cum în română – spre deosebire de multe, dacă nu toate limbile europene care au categoria genului – ziua şi noaptea sunt amândouă feminine, regimul nocturn şi cel diurn diferenţiindu-se mai puţin sever, evidenţierea valenţelor masculine ale lunii apare ca firească. Masculinitatea raţională a cuplului din franceză – le soleil, le jour – îşi are replica în imaginarul perechii feminine la lune, la nuit. Acest echilibru e „stricat” în română, iar devierile, legitime.

            Frecvenţa exemplelor sugerează că nu e vorba despre o simplă întâmplare, chiar dacă nu vreau să insinuez că sunt urmarea unei căutări perfect conştiente, lucide, anume. Mi se pare mai grăitoare bănuiala că limba – „stăpâna noastră” – îşi ia în seamă singură aceste ecouri şi răsfrângeri, în numele unui pattern ancestral. Prin urmare: „Iar izvorul prins de vrajă, / Răsărea sunând dinvaluri”; „Unluceafăr răsărit / Din liniştea uitării / Dă orizon nemărginit / Singurătăţii mării”; „Vruncântec blând dejale / Au deşteptat în taină glasul gândirii tale”; „Codrul […] troienindu-şi frunza toată, / îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată”. Uneori, o anume simetrie a înţelesului ignoră sau impregnează altfel forma gramaticală. În strofa: „Marea şi curâurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele” presiunile sunt multiple – rimă, număr, gen. În ultimele două versuri, perechile sexuate sunt limpezi, pluralul ambigenului izvor acoperind jumătatea feminină acodrului. În primele două versuri, deşi ambigenele râu şi pustiu sunt feminine fiind la plural, simetria strofei şterge nepotrivirea şi masculinulstăruie, reverberează, în stare să facă pereche cu femininele marea şi lumea. Codrul, unul dintre puţinele masculine eminesciene, se manifestă ca termen „abstract” al unei „populaţii” copleşitor feminine: crengi, ape, cărări, cântări, doină, frunză, izvoare, verdeaţă etc. Când imaginea e „curată”, adică alcătuită din nume de acelaşi gen, e resimţită de poet ca falsă, excesivă, neroditoare. Dulceaţă supremă, lustru ultim, băltire suficientă. Iată: i se cere „... durerea mea adâncă / S-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe / Dulci ca lumina lunei primăvara / într-o grădină din Italia”.Pentru poetul unei limbi androgine, lanţul de feminine e o aberaţie. Feminitatea limbii române, indubitabilă dacă numărăm frecvenţa femininelor, îşi câştigă specificitatea din exploatarea feţei duble a ambigenului, cu care poate exersa la nesfârşit androginitatea.