Există o literatură cibernetică, adică produsă/generată de computer, cu funcţii şi performanţe narative specifice, dar există, mai ales, aş zice, o literatură care se scrie şi circulă pe internet. O literatură pentru care internetul e doar un alt suport, chiar dacă acest lucru implică suportarea bunelor şi relelor înlocuirii „cărăuşului”. Cred că aceasta din urmă e subiectul discuţiei noastre. Cea dintâi e artificială şi obscură, absenţa atingerii umane rămâne stridentă şi antipatică. Digital literature sau e-write identifică un set de combinări paradigmatice şi sintagmatice şi le utilizează pentru a genera texte interactive, hypertexte. Ingenioase. Te poţi juca în voie cu ele; deocamdată, doar pentru a putea conchide că maşina, oricât de sofisticată, e departe de performanţele unui scriitor de talent. Opacitatea „creaţiilor” de acest gen lasă o nepermis de largă libertate şi o răspundere pe măsură cititorului, căci mai nimic omenesc şi personalizat nu s-a încorporat îmbinării de cuvinte. Programul, oricât de inteligent, imită la rece harul acela indefinibil, dar pe care îl recunoaştem când ne întâlnim cu el, al scriitorului adevărat (în toate sensurile!). Oricum, jocurile cu cuvintele sunt vechi de când lumea. Un soi de maşină de îmbinat cuvinte imagina Swift în Călătoriile lui Gulliver, cu trimitere la arbitraritatea limbajului; tot astfel, cu ne-reguli proprii, dadaiştii, de pildă. Când computerul intră în joc, literatura e generativă şi parţial autonomă de chiar programatorul care a inventat schema. Descrierea lui DickHiggins, creator de texte generate pe computer,se poate susţine: „Computers are like most tools, deaf, blind and incredibly stupid”, dar mă întreb pentru câtă vreme… Ideea că doar în cazul hypertextului – set de noduri conectate prin linkuri – cititorul e activ şi participă la facerea textului e abuzivă, o simplă îngustare de sensuri. Cititorul adevărat e întotdeauna activ, enciclopedia sa personală interferează cu enciclopedia autorului aşa cum e ea încorporată textului, iar acesta există prin chiar acest între al lecturii, în reţeaua interpretărilor succesive. Cărţile îl formează, la răscrucea lor forfotindă. Cititorul e cel care gândeşte singur, iar cărţile, toate, tradiţionale ori internetice, îşi storc seva la rădăcina lui şi-l fac, încet-încet, de neatins, de nemanipulat. Liber, deschis remanierilor, relativizând discret în marginea înaintării sale bogate spre moarte.

Atelierele de scriere, în vogă astăzi, nu-mi par prea departe de aceste „făcături” digitale. Chiar dacă se întâmplă să răsară scriitori din aceste re-înviate „şcoli de literatură”, asta e din pricina cantităţii de har deţinute de ucenic la înscrierea în atelier, nu a jocurilor şi reţetelor jucăuşe dirijate de un instructor, fie el oricât de bine intenţionat. Altminteri, ateliere de scriere s-ar cuveni incluse oricărei programe şcolare, cu intenţia de a exersa o deprindere minimală de bună exprimare în scris, coerentă, clară şi, la o adică, personalizată. Vezi şi Fabrica de literatură, carte apărută în Franţa (Alain Duchesne, Thierry Legnay, Petite fabrique de littérature, Ed. Magnard, 1987), în care se porneşte de la ideea că un bun cititor este cel care învaţă el însuşi să scrie. Nu neapărat pentru a deveni scriitor, ci pentru a înţelege mai bine „meşteşugul” scrisului şi a se apropia de textul literar în cunoştinţă de cauză.

Dacă e vorba de acces la literatură prin internet, atunci fenomenul e în creştere şi nu mi se pare aproape deloc ceva rău. Iarăşi, e de făcut precizarea că mă gândesc la circulaţia textului original, nu la rezumate în language Messenger de înghiţit rapid pentru o pojghiţă de cultură generală, adică pentru înţeles povestea mai bine. Se înţelege mai bine povestea, sigur, dar cel puţin deocamdată, literatura nu stă doar în poveste, ci mai ales în spunerea ei… măiestrită. Circulaţia acestor texte pe internet nu vindecă de ignoranţă şi nu se cheamă că omul e citit.

Pentru cartea tradiţională, concurenţa Internetului e serioasă, în ambele sensuri: gravă, din anumite puncte de vedere, şi de temut, din altele. S-ar putea să vină vremea dispariţiei variantei pe hârtie a publicaţiilor. Vestea e proastă pentru editorii tradiţionali, nu şi pentru cititori. Vorba lui Ulici, „Cititorii nu dispar, cititorii se mută.” Oricât de aromitoare e încă imaginea răsfoirii tihnite a cărţilor şi a presei într-o prelungită siestă intelectuală, mă tem că e pe cale să devină exponat de muzeu. Însă, cum spuneam, nu tot astfel stau lucruile cu lectura însăşi. Apariţia cititorului de cărţi/reviste pe internet nu ameninţă statutul lecturii ca mijloc primordial de cunoaştere. Sigur, e mai greu de atins confortul cuibăririi în fotoliul preferat, dar citeai, oricum, pe suporturi diferite: pe hârtie mai bună ori mai rea, uşoară ori grea, mată ori lucioasă. Ori pe piatră sau papirus. Cafeaua, cunoscătorii o ştiu, e mai bună într-o anume ceaşcă de porţelan decât în una de plastic, contează şi designul, culoarea recipientului etc. Tot aşa, pentru cititorii pasionaţi, hârtia gălbui, texturată, cu miros delicat de mosc adaugă un grad în plus plăcerii. Că acestea sunt dichisuri adânc înrădăcinate în tabieturile lecturii o dovedeşte şi apariţia de programe care imită, pe monitor, răsfoitul paginii sau merg chiar mai departe cu satisfacerea nevoii de atingere şi se supun comenzilor non-verbale ale utilizatorului, dansului degetelor, lectura fiind, aş zice, de două ori digitală şi petrecându-se după reţeta lui Umberto Eco: A citi cărţile cu buricele degetelor.

Am scris ani în şir numai cu pix negru, pe hârtie folosită pe o parte, cu patină. Cum să scrii la maşina de scris!? Zgomotul şi răceala clapelor îndepărtează de căldura filei, nu vezi literele ivite sub mâna ta, de tine rotunjite... Ei bine, o lună de vară cu un laptop în casă şi toate astea au rămas amintiri. Convertirea a fost fulgerătoare şi definitivă. Tot ce se poate face şi desface cu textul mi se pare extraordinar (miraculosul undo!!). Aşadar, de vreo 12 ani nu mai scriu decât la computer! Tot aşa şi desenez – e doldora de opţiuni. Mă înduioşez când şi când la gândul că a dispărut pentru totdeauna ideea de manuscris original, că laboratorul scriptural nu ne mai e accesibil. Tot astfel, am redevenit epistolieră, însă una în pas cu veacul. Scriu zeci de mesaje e-mail, contactul e rapid, eficient şi efemer. Scrisorile se scriu celui-de-departe, mesajele se strigă vecinului, peste gard. Nu mai e nimeni departe, chiar dacă apropierea e iluzorie/virtuală. Internetul ţine loc de scrisoare, de salon, de agora, de târg. Nostalgia însăşi se extenuează.

Cititoare de aproape şase decenii, nu am renunţat la plăcerea unei seri calme, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate înaintea mea, eu culcuşită în fotoliul meu favorit (şi celebru!!!), cu o carte bună în mână şi cu o lumină căzând doar pe file, restul rămânând în umbră. Dar trăim într-un univers al „acordurilor fine” (şi necontrolabile până la capăt) ale parametrilor şi constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează” cu zbateri şi rupturi pentru a face cu putinţă viaţa şi variatele sale manifestări. Omul de azi are datoria să împace, nu doar metaforic vorbind, normele relativităţii lărgite cu instrumentele mecanicii cuantice. Ştiinţa rebelă a fiinţei muritoare coexistă cu tot mai bine strunita ştiinţă a lumii înconjurătoare. Amândouă cer pliere rapidă pe ritmuri imprevizibile, maleabilitate adaptativă, multitudine de valenţe oricând activabile şi interrelate. Prin urmare, citesc tot mai mult pe internet. Îmi plac fişierele şi depozitele bibliotecilor tradiţionale, dar mă încântă şi uşurinţa cu care se descurcă un calculator printre fişe şi cote. În cazul presei, avantajul e… net: nu mai acumulezi maldăre de reviste prin toate colţurile casei (şi trimiţi un gând şi spre pădurile astfel salvate!), mergi direct la articolul dorit, poţi prelua rapid un citat, fără a mai culege/scrie literă cu literă. Afli din arhiva revistei ce anume doreşti să ştii la un moment dat. Sau apelezi la excepţionala româniaculturală.ro, revistă on-line realizată de Institutul Cultural Român.

Internetul nu e mai plin de maculatură decât librăriile tradiţionale. Şi în cazul lor, Timpul le va decide dispariţia. Comentariile cititorilor-bloggeri sunt adesea excepţionale îndreptare valorice în hăţişul scrisului contemporan. Îmi plac mai ales blogurile-agora, cele în care discuţia despre cărţi şi viaţă e liberă, spumoasă, autoficţională, spirituală, cu o undă fină de umor, bucurându-se de noile spaţii de comunicare şi de rapiditatea şi diversitatea feed-back-ului. Relaţia dintre scriitorii-cititori şi cititorii-scriitori mi se pare una îmbogăţită. Îmi plac mai puţin blogurile-tribună, cele care se înrolează partizan în tot soiul de bătălii ale clipei, pline de compromisuri.

Criticul care sunt nu are decât de câştigat. Mi se pare extraordinar că de îndată ce am încheiat lectura unei cărţi (nu de puţine ori în pdf!), pot afla în câteva minute de navigare ce au spus alţii despre carte, cum o vede autorul însuşi, ce s-a mai întâmplat în jurul ei. Intervenţia mea poate fi atunci informată şi chiar vag polemică, textul meu critic se naşte mai uşor, vorba lui Camil Petrescu, „în opoziţie cu ceva, întărîtat[ă] să opun propria mea viziune unei viziuni insuficiente” (cum altfel?!). Dacă n-ar mai apărea comentarii care descoperă America, şi atmosfera culturală s-ar îmbunătăţi. Sunt tot mai frecvente studiile (şi chiar istoriile literare) „autiste” care nu-şi mai recunosc nicio datorie bibliografică. E adevărat că în era internetică, pământul s-a împânzit de centre autonome şi rebele, mai puţin dispuse să se extazieze în faţa celor vechi. În „satul mondial” de azi sferele de influenţă şi punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Internetul rupe vechile linii de forţă, iar pilitura de fier se aşază „celular”, cu centrul oriunde există oameni destul de siguri pe ei cât să înfigă un ţăruş de luare în stăpânire.

Lucru pe cât de bun, pe atât de rău. Atributele lumii contemporane – mondializare, globalizare, comunizare, masificare, „internetizare” – depersonalizează periculos. Într-o paranteză fie spus, arhitectul Augustin Ioan vorbeşte despre locuirea pe traiectorie a omului de azi, înţelegând că utopia se realizează, în fine, în această stare de câmp. Însă nu cred că nu mai avem nevoie de un loc anume, identificabil, pentru a vorbi despre locuire. Traiectoria nu exclude dorinţa de a reveni acasă.

Într-un viitor deocamdată ipotetic, ne paşte fluiditatea existenţială, o împăcare cu diferenţa şi înstrăinarea până la a nu le mai include în inventarul rezidual al fiinţei. Sub magie virtuală, fiinţa se amăgeşte cu ubicuitatea oferită de comunicarea internetică. Eu una sunt mai degrabă dispusă să cred în previziunile lui Jean Rouaud (L’invention de l’auteur, Gallimard, 2004), care vede în succesul virtualităţii un semn sigur al întoarcerii iminente a refulatului, a celui care pariază pe poveste amăgitoare, loc al apartenenţei, cuib delimitat, marcat.