Răspuns la ancheta Luceafărului.

1. Sîntem cu adevărat liberi sau ne sînt impuse tiranic anumite lucruri?

 Glumind, „sîntem liberi în ultimul hal!”, vorba cerşetorului lui Cioran citată, de curînd şi cu schepsis, de Andrei Pleşu. Serios vorbind, libertatea e, pentru mine, o dimensiune interioară. Ea ţine de gîndul activ, cel definit de un Vasile Pârvan, şi de necontenit remaniabila punere în relaţie a datelor lumii înconjurătoare. Prin urmare, am fost şi m-am simţit întotdeauna liberă. Am ignorat dogmele de tot felul, fie ele politice, religioase ori de conjunctură, chiar cu riscul unei mai proaste situări în clipa istorică. Foarte conştientă de condiţia mea de muritor, mi-am propus mereu să fac ceea ce-mi place ori să-mi placă ceea ce fac, nu „să ajung”. Îmi displace profund zarva menită anume să atragă mulţimile. Atîta timp cît dansul de societate nu-mi impune să intru neapărat în joc pe melodii străine, îmi văd de ale mele; şi… de ale altora.

 2. Ce forme de dictatură simţiţi că se exercită cel mai puternic şi mai neplăcut asupra dvs. ca persoană şi ca artist?

 Mă deranjează (oarecum, căci nu le las să-mi devină obsesii) lipsa de discreţie şi atitudinea de mic sat agresiv faţă de oricine crede/face altfel. Ţin la gîndirea cu capul meu a detaliilor vieţii şi încerc să înţeleg, nu să „demasc”: nu-mi plac neapărat cărţile lăudate de „toată lumea”, nu petrec doar fiindcă e sărbătoare „oficială”, nu semnez liste de adeziune cu ochii închişi doar fiindcă asta „dă bine”, nu-mi vopsesc părul ca să arăt mai tînără, căci nu aparenţa contează şi nici rolul, ci substanţa. Cea mai puternică dictatură e, pentru mine, cea a timpului care trece. Însă, paradoxal, nu e neapărat neplăcută. Mai degrabă revelatoare, ca o implacabilă hîrtie de turnesol. Mereu în alertă (aceasta întreţinută şi de semnalele trupului în crepuscul), cu gîndul la postata pe care o mai am de trăit, n-am vreme de pierdut cu fleacuri, invidii, „sfori” şi prefăcătorii. Nici cu zornăit de subiecte „scandaloase” pentru a accede la prima pagină.

 3. Cum putem lupta cu micile/marile autocraţii?

 Am răspuns deja: pentru mine, o metodă perfectă (şi ne-exportabilă!) e chiar gîndul morţii (unul deloc macabru, ci, dacă vreţi, sfîşietor de lucid). Toate lucrurile din jur îşi capătă, prin el, locul pe care-l merită în lista mea de priorităţi. Oricum, autocraţii – cei care cred că deţin Puterea absolută (ori Adevărul, absolut şi el!) sau cărora Istoria le-o chiar împrumută pentru o bucată de vreme – mi se par ridicoli. Fireşte, vorbim despre o societate cît de cît democratică, în care aceştia te pot sîcîi în fel şi chip, dar nu te pot scoate din ritmul tău şi nici… ucide. Cînd unui şef despotic, mai mic ori mai mare, îi aplici privirea scrutătoare a „ştiinţei morţii”, nu se poate să nu vezi cît de măruntă şi trecătoare îi e măreţia. Şi încă ceva: cel mai adesea, de-a lungul Istoriei, despoţii pot fi ceea ce sunt – despoţi – graţie concursului contemporanilor lor, căci vinovăţia se distribuie neînchipuit de larg. În cele din urmă, cred că dacă ar fi desfiinţat locul întîi şi ne-am lupta fiecare pentru un loc doi activ şi responsabil, spaţiul nostru de enunţare ar fi mai armonic, mai echilibrat, mai bun. Mai rentabil comunitar.