Notorietate şi valoare. Divagări

(text prezentat la Colocviul romanului românesc, Alba Iulia 2015)

Am subintitulat rândurile de faţă divagări nu doar fiindcă mi-am mai numit astfel multe dintre participările la felurite discuţii, ci şi fiindcă tema obligă la această manieră relativizantă. Notorietatea şi valoarea sunt două „calităţi” extrem de discutabile şi instabile, nu doar în lumea literară. Ele acceptă definiţii nenumărate şi chiar contradictorii, căci depind de observator, de mod, loc, timp, de circumstanţe, un fel de etern principiu al incertitudinii minându-le fermitatea. Coincidenţa lor, apoi, e rareori posibilă şi ea se petrece la mare distanţă în timp; dar, şi atunci, cu o modificare însemnată de sens. Shakespeare şi Goethe sunt şi valoroşi, şi notorii, toată lumea e de acord fără ezitare. În contemporaneitatea lor, e greu de ştiut exact cum se cântăreau cele două calităţi şi care erau raporturile dintre ele. În lumea de azi, ce înseamnă că ei sunt valoroşi? Nu e, oare, pentru cei mai mulţi dintre pământeni, doar un loc comun, preluat mecanic şi neimplicat, asta şi fiindcă re-canonizarea sau des-canonizarea lor nu mai e nicidecum stringentă? Canoanele – ca recunoaşteri ale valorii şi notorietăţii – sunt M-teorii (vezi Stephen Hawking)– adică se ivesc într-o anume oră istorică şi furnizează temporar senzaţia că lucrurile sunt sub control. Depinzând de contexte şi conjuncturi, în spatele lor se află mereu o grupare (motivată şi, de multe ori, legitimată de competenţe şi idealuri) care vrea să schimbe după propriile criterii şi în folosul ei (nu totdeauna uşor de identificat) ierarhizările şi criteriile de acordare a caratelor.

În cazul literaturii, orice discuţie, începută serios şi argumentată aproape matematic, e obligată la un moment dat să introducă în ecuaţie factorul subiectivitate şi elementul rebel al gustului. Criticii literari pot cădea de acord la modul teoretic şi abstract asupra calităţilor pe care trebuie să le îndeplinească o proză, să zicem, pentru a fi numită roman şi apoi pentru a fi socotită roman bun, de valoare. De îndată ce se recurge la exemple, însă, ies la iveală disensiuni, diferenţe, divorţuri; atât de multe şi de frapante – pentru cei implicaţi, dar şi pentru privitorii din afară –, încât teoria tocmai închegată se clatină, se fragilizează. Nu o dată am descoperit, în topurile periodice, o aceeaşi carte înscrisă de un critic important la categoria „cea mai proastă carte a anului”, iar de alt critic important, la „cea mai bună carte a anului”. Ce înţelege de aici cititorul? Nimic altceva decât că totul trebuie luat sub beneficiu de inventar, cu îndoială, cu rest, cu bemoli.

Când se vorbeşte imperativ sau cu emfază despre rolul criticii de a pune rânduială în ierarhii, de a separa neghina de secară avem de-a face cu o exagerare. Criticul are datoria de a-şi perfecţiona instrumentarul prin cercetări de referinţă şi prin menţinerea la zi a lecturilor sale, dar schimbarea ierarhiilor nu de el ţine. Ea, schimbarea, e rezultanta imprevizibilă a lecturilor critice convergente şi divergente care lucrează după legi absconse scoţând la suprafaţă un autor şi lăsând în umbră altul, de valoare, poate, egală. Până-ntr-atât e de greu de stabilit „acordul fin” (cum spun cosmologii) care înalţă o carte pe raftul întâi uitând-o pe cea imediat următoare, încât am ajuns de mult la încheierea că şi priceperea de a-ţi pune în valoare cartea face parte din talentul de scriitor; ca şi acesta, e şi ea nedefinibilă şi, pe deasupra, o artă greu de învăţat. Dacă scrii foarte bine şi nu reuşeşti să aduni/stârneşti cititori s-ar putea să însemne că nu scrii foarte bine sau nu destul de bine pentru vremea ta. Iar asta nu de valoarea absolută ţine, ci, mereu şi iarăşi, de cea relativă. În spaţiul literaturii şi al receptării literaturii acţionează nenumăraţi curenţi, fine linii de forţă, fluxuri ale interesului clipei istorice pentru o temă ori un stil. Mai e, sigur, şi obiceiul, destul de răspândit, de a comenta o carte „în haită”. Criticii se simt datori să intre în hora de bonton a comentatorilor unui scriitor care se află din varii pricini (nu totdeauna literare) pe val. Şi să ignore scriitori de valoare, dar mai puţin abili în a-şi vinde marfa.

Îmi vine în minte aici Michel Onfray şi volumele sale din Contraistoria filosofiei. Polemic, spiritual, inteligent şi cu umor, el rescrie istoria filosofiei lăsând deoparte raftul întâi şi demonstrând că în raftul al doilea, ignorat, se găsesc lucruri de un interes indiscutabil, uneori mai ingenioase şi mai „luminate” decât celelalte. Dar, ştie prea bine Onfray, istoria o scriu „învingătorii”, iar victoria are legi oculte. Un singur exemplu: Platon se impune fiindcă idealismul e preferat net după victoria creştinismului, iar materialiştii, cinicii, epicurienii sunt lăsaţi sau împinşi în umbră. Prin lecturi succesive, opera învingătorilor creşte – fiecare nouă interpretare e un adaos la miezul iniţial –, mărind distanţa dintre ei şi cei din plan secund. Cărţile lui Onfray rămân, de aceea, lecturi de vacanţă, uimiri de-o clipă; ele „fac dreptate” a cappella acestor gânditori, scandează singure elogii, nu ispitesc coruri şi orchestre, nu schimbă nimic din piramida tradiţională a filosofiei.

Valoarea şi notorietatea sunt texturi complicate, cu mai multe centre de gravitaţie, cu desene crescând unul din altul, cu izbucniri surprinzătoare de noduri şi tipare. Ideea că lucrurile pot fi „îndreptate” de către critică nu se susţine din mai multe pricini. Să crezi că o nouă ierarhie se impune prin acţiunea colectivă şi unanimă a criticii literare e cel puţin bizar. Mai întâi, fiindcă, în calitate de singurătăţi creatoare, criticii au rareori păreri „în unanimitate”. Apoi, aşezarea/reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Şi, oricum, nici o acţiune voită, anume concertată, de a scoate de pe listă nume pentru a le înlocui cu altele nu poate avea sorţi de izbândă. E vorba despre un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Un cor angajat al criticilor ar putea avea efect, dar nu în durata lungă a istoriei literare şi nu întotdeauna. Picătura de reclamă pe care o toarnă insistent în urechea cititorului mizează şi pe lenea funciară a omului, dispus oricând să preia de-a gata o idee, mai puţin dornic să trudească la o fărâmă de gând personal. Dar nicio valoare impusă la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup, individ, timp şi loc n-a răzbit dincolo de timpul ei trecător şi „făcut” decât dacă în culise acţiona o foarte mare Putere, subversivă şi tenace, una căreia nu i se pot dezvălui decât parţial şi tatonant planurile. Altminteri, coincidenţele de vederi, întâlnirile pe câmpul hermeneutic se întâmplă firesc, în ignorarea „ordinii de zi”.

Nici ierarhia impusă de manuale nu rezistă în absolut – fără a mai pomeni că prezenţa în manual nu consacră automat, că, pe de altă parte, manualul conţine şi valori importante pentru istoria literaturii, nu pentru Valoarea în sine (care înseamnă ce se alege dintr-o carte după ce toată poleiala cade); un manual îl poate reţine (fără să-l „consacre”) şi pe A. Toma, de pildă, ca reprezentant al proletculturii, să zicem. Poţi forţa intrarea în manuale, dar nu şi intrarea în posteritate. Forfota receptării îşi modifică desenul după permanente deplasări ale intereselor, ca pilitura de fier sub forţe magnetice, dar marile schimbări, de esenţă, sunt rare şi necontrolabile.

În fine, nevoile de lectură, informare, delectare ale cititorilor n-au fost/nu sunt influenţate decât în mică măsură de opinia criticii. Totuşi, cred că o anume rânduială ar putea fi introdusă în câmpul criticii şi, pe cale de consecinţă, al ierarhiilor atent chibzuite, spre descurajarea imposturii. Rămân la părerea că un critic nu are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui, că nu trebuie să şi-o ia în sarcină prea strâns, că nu e dator, în absolut, nimănui – e şi el un scriitor ca toţi ceilalţi cu dreptul asigurat la subiectivitate, capricii, răsfăţuri, cititul, recititul, interpretarea fiind „trăsăturile omeneşti” pe care le transpune în textul său. Dar cred totodată că o ameliorare a haosului valoric este posibilă prin ceea ce aş numi „ieşirea din singurătate” a criticilor literari. Un alt fel de singurătate decât cel invocat mai sus. Mă gândesc la sensul pe care îl dă Al. Cistelecan acestei singurătăţi: criticul „singur pe lume” e cel care comentează o carte fără nici cea mai măruntă referire la ceea ce s-a spus deja despre cartea/scriitorul cu pricina. Criticii nu se (prea) citesc unii pe alţii – sau nu mărturisit. Cronica la carte propune rareori un dialog, o dezbatere. Ea afirmă, nu discută. Sigur că timpul e scump şi ritmul predării cronicilor de întâmpinare către reviste implacabil; dar cât de mare ar fi câştigul pentru cititor dacă ar avea de cântărit mai multe opinii, dacă ar fi invitat la un simpozion viu, dinamic despre o carte. La o polemică. Etimologia trimite la grecescul polemikos, războinic, de război, dar şi pus pe harţă, ostil. La rândul lui, acesta derivă din verbul pelemizein, a scutura. În Republica lui Platon, Polemarchos e un fel de relansator al disputei etice, el „scutură” periodic vorbitorii silindu-i să diversifice argumentele pro şi contra. Tot el e numit, nu întâmplător, „moştenitor de vorbe”. Ştie prea bine că un lucru nu e destul să fie adevărat, ci trebuie să fie şi crezut astfel. Aici, în zona credinţei (polemica e şi o ramură a teologiei!!) şi a încrederii (oarbe?) se mişcă totul. Polemica „pe bune” scoate din lâncezeală, desprăfuieşte, face posibil noul şi mai binele. Dimpotrivă, în zona harţei-de-dragul-harţei, orice subiect e numai bun pentru o lungă, nervos-zburdalnică, picant-pestriţă „bătaie cu vorbe la şosea”. Totul se va încheia brusc, cum a şi început, ca un foc de paie. Nu are un sfârşit, o încheiere, o concluzie. Nici măcar o morală. Nu se schimbă şi nici nu se scutură nimic. Decât, cel mult, monotonia lenoasă a zilei. Toate subiectele par la fel de (ne)importante, totul seamănă a mic scandal de mahala. A „molie din dantelă”, cum numea G. Călinescu elephantiasisul epic din locurile în care nu se întâmplă nimic. În societatea românească de azi, schimbările sunt multe şi colorate, dar, poate nu şi destul de adânci. Asemeni plantelor care, în condiţii de imponderabilitate, nu mai ştiu să prindă rădăcini. Le lipseşte gravitatea! Temele/subiectele se sparg zgomotos, ca artificiile, îţi iau ochii şi te asurzesc câteva clipe, apoi nu mai rămâne nimic din ele. Îşi pierd cumva realitatea, par ivite anume din senin numai şi numai pentru a deveni nutreţ mediatic şi a cădea apoi în simpla, joasa anecdotă.

Reluând, criticul nu poate impune o opinie, dar poate fi cel care pune accentele, cel care semnalizează sensuri şi direcţii. Cu atât mai necesare aceste repere azi, într-o epocă a incertitudinilor. Primul război adusese cu el şi Marea Unire, exuberanţa putea fi, deodată, naţională, culturală şi existenţială, cu Răul şi Binele lucrând imbricat. Incertitudinile societăţii de după al Doilea război mai aveau supapa modelelor bune rămase dincolo. Incertitudinile de azi s-au globalizat, problema cea mai mare fiind a păstrării identităţii sub un tăvălug haotic. Pentru scriitori, literatura e, din nou şi cu alte ingrediente şi chenare, o chestiune de supravieţuire, ca în comunism, nu de trăire, ca în interbelic. Iar pentru a supravieţui e necesar să alegi cele mai bune metode de scuturat obstacole.

Instituţia Premiilor literare e una dintre cele chemate să dea certificate de valoare şi să promită notorietate. La noi, primul premiu e acordat de Societatea literară română, viitoarea Academie, în 1868, când Timotei Cipariu primeşte 300 de galbeni pentru Gramatica limbii române. În 11 iunie 1922, la patru ani de la înfiinţare, Societatea Scriitorilor Români anunţă (sub mandatul lui Corneliu Moldovanu) instituirea Premiilor SSR „pentru a da o mai mare însufleţire mişcării literare din ţară”.Când sunt mari, ele au oarecare efect de notorietate. În general, însă, nu au urmări decât extrem de imediate şi de efemere. Premianţii nu se ţin minte decât rareori de la un an la altul, un premiu nu-ţi adaugă nici un milimetru la statură. Marile premii de aiurea aduc recompensă materială, dar şi o faimă care atrage tiraje, reeditări, onorarii etc. Intră în acţiune „canonul comercial”, premiile sau nominalizările la premii importante lucrează ca un barometru. La noi, premiul literar nu rezolvă nimic – nu creşte tirajul, nu se înghesuie cititorii. Însă, premiul nu e nicidecum instrument infailibil, nici la noi, nici în altă parte. Să spun doar că, în cazul Premiului Nobel, încă nu e sigur dacă idealisk, din „regulamentul” lui Alfred Nobel, înseamnă idealist sau ideal (cuvântul are ambele sensuri!). Dacă e importantă valoarea estetică ori cea conjunctural-contextuală. În consecinţă, în nu puţine cazuri, perspectiva politică îşi poate asuma rolul de argument esenţial. De altminteri, criteriile de acordare a premiilor impuse de donatori oscilează şi la noi: domnitorul Cuza oferă 5.600 de galbeni pentru „cele mai bune lucrări istorice şi cele mai bune traduceri din clasici”; Generalul Herescu-Năsturel, pentru „cele mai bune cărţi ale anului”; Vasile Adamachi, pentru „cele mai bune scrieri morale”.

O comunitate răsplăteşte pe cel folositor ei. Meritul/valoarea e cântărit/ă prin profitul pe care îl poate ea spera acordându-i răsplata. Definiţiile de dicţionar fac discret distincţia dintre cel vrednic de stimă şi recompensă şi cel care le impune. E, o spun din nou, diferenţa dintre a fi într-un anume fel şi a fi recunoscut în acel fel. Eşti ceea ce crezi că eşti doar atunci când şi ceilalţi (care dintre ei?!) te recunosc ca atare. Intră iarăşi în joc contextul (cu iţele lui complicate şi obiective), conjunctura (cu iţele ei manipulate de tine şi de ceilalţi, într-un amestec de interese şi oportunisme) şi… poziţia astrelor (!).

Orice gest/enunţ evaluativ are rest. Însă am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste (vezi funcţia hordică a ritmului autentic descrisă de Marcel Moreau).