Hanna Bota pune la lucru în cartea sa despre şederea în insulele Vanuatu din Pacific o privire laterală, în mai multele sensuri ale acesteia. Mai întâi, vede larg, roată în jurul ei, punând la bătaie, în neobosite conexiuni, diversele instrumente de cunoaştere şi interpretare pe care le-a acumulat. Specialistul nu se mulţumeşte cu privirea fixă, focalizată, strict ghidată de regulile ştiinţei sale, ci tentează paşi lăturalnici, sensuri derivate, improvizează interdisciplinar. Nu lipseşte din această privire nici sensul antropologic al efortului de a se pune pe sine în locul celuilalt pentru a-i descifra perspectiva, neliniştile, modelul de lume. Nu e o situare pe un plan superior pentru a înregistra primitivismul, sălbăticia, ci una umană, fundamentată pe apartenenţa la aceeaşi specie: „voiam să mă apropii de ei, să devin empatică până la o cât mai bună identificare a mea, ca om, cu ei şi cu nevoile lor, cu trăirile şi scopurile lor de viaţă… Un aparat tehnic poate înregistra ridicarea de sprânceană a individului din faţa mea, însă eu pot face mult mai mult, eu pot citi dacă ridicarea aceea de sprânceană înseamnă mirare, sau înseamnă teamă, ori bucurie, ori scepticism, aşa încât empatia cu care sunt înzestrată să-mi fie de folos în a-i cunoaşte pe oameni”. Ascultă poveşti şi legende, dar caută mai ales gesticulaţia umanităţii de dincolo de ele: „îmi propun să nu mai analizez viaţa celor de aici în categoriile occidentale de gândire, valorile noastre nu au aici nici o trecere, trebuie să descopăr valorile lor”. Se desparte cu umor de obtuzitatea unor acţiuni umanitare – organizaţii europene care au trimis în insule zeci de mii de… sutiene! –, dar şi de ideea că lecţiile de igienă, asistenţa socială, educaţia trebuie plătite prin convertirea la creştinism. Dezbrăcată de prejudecăţi de rasă şi sociale, chiar istorice, aş zice, duce comparaţia dintre lumi spre zone incomode, acolo unde primitivismul nu mai e primitiv („aici murdăria era ţărână, era cenuşă sau resturi alimentare, era ceva bun în esenţă, de care nu trebuia să te fereşti”), iar civilizaţia îşi revelează defectele: „acolo am înţeles multe despre sufletul alb al celor negri, despre profunzimea vieţii lor simple, despre emoţiile şi nevoile trăirilor lor sufleteşti, la fel de complexe ca ale oricărui om alb, ale oricărui savant cu mintea doldora de informaţii […] am văzut cu ochii mei că ceea ce numim civilizaţie e o pojghiţă care nu acoperă esenţa, o pojghiţă crăpată, deoarece diferenţele nu creează prăpăstii, ci ele doar marchează aceeaşi esenţă, o esenţă care se manifestă pe drumuri diferite […] nevoile sufleteşti îşi caută şi acolo exprimare, uneori găsind o voce mai nobilă decât vocea culturilor noastre”.

Prozatoare fiind, Hanna Bota suferă, metaforic vorbind, de „boala ochiului leneş”, foarte frecventă, se pare, printre pictori: ei văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc pe pânză ignorând a treia dimensiune; chiar această „deficienţă” (un fel de privire mijită, eliberată de balast) face posibil accesul la desenul din covor, cel pe care îl vor putea citi şi recunoaşte mai apoi şi cei cu ochi „harnic”. Starea „obişnuită” a omului presupune ignorarea prelungirilor latente ale oricărui obiect de vorbe şi lăsarea grăbită în voia pattern-urilor moştenite ale propriei limbi. Discursul scriitorului cere depăşirea sensului imediat al cuvântului şi scufundarea în zvonul de potenţialităţi primare. Un ochi leneş şi un auz fin însoţesc călătoria Hannei Bota. Etimologiile ritmează paşii săi spre ceilalţi, ea caută mereu sensul cel mai apropiat de portretul interior şi unic. Ştie să asculte sporovăiala oamenilor din Vanuatu şi să citească emoţii şi nelinişti în intonaţii şi modulări ale vocii în limba lor necunoscută. Corrado Bologna leagă vocea, înainte de toate, de prezenţă (vezi Flatus vocis. Metafizica e antropologia della voce, 1992). Ea nu e doar instrumentul comunicării, ci şi proba că Celălalt se află aproape. Singurătatea e, astfel, atâta vreme cât vocea se aude, pusă între paranteze: „discuţii, gătit, sporovăială, aţâţatul focului, iar poveşti, mâncare, iar vorbit, cam astea erau activităţile lor, fie pe lumină, fie pe întuneric”, dar zumzetul lor e destul de ocrotitor încât panica să dispară şi „străina” să poată adormi. Prinsă în vibraţia lor – „Vocile se auzeau răzbind din întuneric – metalice, fierbinţi, strident-sfâşietoare, fără să reuşeşti să vezi o singură faţă neagră, era ca şi cum întunericul prinsese voce” –, rezonează adânc şi recunoaşte o apartenenţă profundă la ritmuri ancestrale: „adulmec aerul, ascult cântecul pescarilor. O pace cât universul se lasă în juru-mi şi cânt şi eu în surdină, cânt cântecul pescarilor sau fredonez propriile mele cântece, cântecele mamei, cânt ce-mi trece prin cap, respir şi cânt, uit şi să fiu eu însămi, parcă devin o parte din ei.”

Antropologii vorbesc despre diferenţa dintre ochiul optic, dinamic, care nu se opreşte asupra obiectului observat, ci îl vede rapid, panoramic, şi ochiul haptic (termen derivând din grecescul haptomai, a atinge, a se lipi de), privire care apropie, atinge, mângâie, la figurat, contururile celuilalt, într-un act insistent-delicat de recunoaştere. Expresiile româneşti „a privi cu coada ochiului” sau chiar „a fura cu ochiul” înseamnă şi ele atingere virtuală a celuilalt, fără a-l incomoda prin indiscreţie. Hanna Bota îşi exersează atent ochiul haptic, cercetarea ei e minuţioasă, iscoditoare, dar niciodată agresivă. Toate detaliile, oricât de dizgraţioase, sunt luate în firescul lor, fără urmă de dezgust. Deprinde de la oamenii insulelor iubirea gratuită pentru cei care o merită doar fiindcă sunt tot oameni: „Mi-am dat seama încă o dată că nu lucrurile pe care le deţinem compun existenţa, ci atitudinea faţă de ceea ce deţinem, iar oamenii aceştia ştiu să fie mai bogaţi decât noi; noi – veşnicii nemulţumiţi care alergăm până cădem în depresii şi alte boli, socotind că tot nu avem destul!” Gata să dea din ştiinţa ei, ştie să şi primească, aşa încât semnalele curg în ambele sensuri, urmele sunt lăsate reciproc. Călătoarea înregistrează privelişti exotice, picturale („verdele crud al pădurii tropicale ale cărei copaci îşi coboară crengile bătrâne până în apa Pacificului; sub umbrele lor, şerpuieşte nisipul plajei, pe alocuri plaja se lăţeşte, odihnind pirogile minuscule ale pescarilor din zonă, rudimentare şi foarte simpatice […] o avalanşă de flori, orhidee, anemone sau crini de pădure de toate culorile […] se aude doar cântul păsărilor, strigătul zglobiu al băştinaşilor în veşnicul lor povestit, câte un cântec într-o limbă gâlgâită, unduitoare”), dar, deschisă spre ceilalţi, înţelege încă o dată cât de relative sunt situările omeneşti: „Vanuatu e la capătul lumii, doar câţiva metri şi îţi atârnă picioarele în gol, aşa ar spune mitologia antică, dar iată că, pământul fiind rotund, pot să văd doar faptul că cei de aici ne consideră pe noi trăitori la capătul lumii, iar pentru ei, aici e însuşi centrul pământului!” „Ce e bine şi ce e rău în devenirea noastră? Unde am făcut paşi greşiţi în istoria civilizaţiei noastre?” – sunt întrebări care însoţesc fiecare pagină a cărţii, acumulând suporturi pentru eventualele răspunsuri ale cititorului.