Există o anume „boală a ochiului leneş” (ambliopie) despre care medicii spun că ar fi foarte frecventă printre pictori. Lăsând la o parte detaliile strict medicale, metaforizând, aşadar, înţeleg că pictorii văd petele de culoare alcătuitoare de volume şi le reproduc ignorând a treia dimensiune; chiar această „deficienţă” (un fel de privire mijită, eliberată de balast) face posibil accesul la desenul din covor, cel pe care îl vor putea citi şi recunoaşte mai apoi şi cei cu ochi harnic. Şi scriitorul este cel care adaugă răgaz limbajului cotidian, adică o adăstare/lene în spaţiul cuvântului. Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Starea „obişnuită” a omului presupune ignorarea prelungirilor latente ale oricărui obiect de vorbe şi lăsarea grăbită în voia pattern-urilor moştenite ale propriei limbi.Poetul/scriitorul adastă prin intermediul ralenti-ului metaforal în detrimentul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate şi convenţionale dintre oameni, pledând pentru o înţelegere în care „a spune că plouă” să echivaleze cu o afirmaţie de extremă gravitate existenţială. Starea poetică/ficţională, aşadar, cere depăşireasensului imediat al cuvântului şi scufundarea în zvonul său de potenţialităţi primare. Din „lenea” scriitorului se naşte veghea în faţa limbii şi capacitatea de a reproduce voci nenumărate. Autorul posedă, în mod natural, o facultate a personajului în două dimensiuni, spre deosebire de restul muritorilor care nu se pot elibera de vederea ne-leneşă, în trei dimensiuni, una încheiată, cu etichete deja lipite pe lucrurile din preajmă. Subminând „tendinţa prozaică a cititorului”, cum o numea Valéry, se ajunge la cunoaşterea substanţială (în sensul pe care Camil Petrescu i-l conferă) ca dibuire indefinită, ca punere în contact a polului lucid cunoscător cu realitatea exterioară lui, aceasta din urmă de o pasivitate indiferentă. În fundalul „imaginilor” de la suprafaţă, în numele cărora au loc comunicarea şi înţelegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiaşi limbi, colcăie o latenţă impresionantă accesibilă ochiului leneş al scriitorului.