1. Cea mai recentă carte a dvs, apărută la Editura Cartea Românească, Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani,e punctul de plecare al acestui nou interviu în „Ziarul de duminică”. Probabil nu greşesc dacă spun că este o panoramă a prozei româneşti din ultimele decenii, încât, dacă cineva doreşte să afle imaginea cât de cât exactă a stării prozei, va trebui obligatoriu să consulte măcar acest volum. Greşesc cumva?

Doar în parte. Mi-am luat şi de această dată măsuri de prevedere. Nu-mi plac cărţile care promit în titlu mai mult decât oferă. De aceea, mi-am botezat volumele din ultima vreme apelând la reticenţa/rezerva formei nearticulate sau a celei articulate nehotărât pentru a ajunge la un echilibru între titlu şi interiorul cărţii. Oglinda şi drumul inventariază prozatori contemporani (nu prozatorii!). Ea este, mai întâi, o panoramă a lecturilor mele din ultimele două decenii şi jumătate şi abia pe urmă o schiţă panoramică a prozei contemporane. Am citit nenumărate cărţi de proză după 1989, s-a întâmplat să scriu doar despre câteva sute (în Apostrof, România literară, Tribuna, Cultura, Steaua, Contemporanul. Ideea europeană, 22/Bucureştiul cultural etc.), iar aici am reţinut vreo 80, cele în legătură cu care am putut aproxima semnalmente ale perioadei. Astfel, panoramările din prima secţiune – care, cronologic, au apărut, fireşte, în urma lecturilor „punctuale” – survolează marile teme la zi: relaţia istorie-ficţiune şi formele sale de manifestare, destinul personajului literar în era micşorării omului, eroticul şi thanaticul – revoluţii şi tabu-uri, lectura confidenţială, fragmentul şi defragmentarea. În cea de-a doua secţiune, prozatorii sunt convocaţi în schiţe de portret cu pledoarii individuale. Nu pot să nu recunosc, totuşi, că sunt destule numele comentate în carte pentru a se putea deduce în seama lor starea prozei postdecembriste.

2. E identificabilă continuitatea cu cele două mari perioade din trecutul recent, interbelică şi comunistă, cum v-aţi propus să subliniaţi? Cât de marcate sunt deosebirile?

Nu e, pentru mine, o descoperire nouă. Sunt cititoare de vreo şase decenii şi mi-am dat seama curând că mai importante sunt asemănările dintre vârstele succesive ale literaturii decât deosebirile. Că temele mari sunt sensibil aceleaşi de… mii de ani, iar modalităţile de „zugrăvire” (cum se spunea la şcoală) sunt limitate. Că inovaţiile rămân mai ales tentative – necesare! – de a schimba ceva ce nu se prea lasă schimbat. Viaţa oamenilor sub vremi ori împotriva lor poate fi descrisă într-o bună poveste. O foarte bună-poveste-despre-om îţi transmite în primul rând asta: că e despre om, că e poveste (deci interpretare subiectivă şi inevitabil personalizată) şi că e bună (în sensul verosimilităţii ei expresive şi reflexive). Pe marii prozatori din toate timpurile îi pot imagina oricând la taclale în jurul mesei rotunde cu deschidere la mare imaginate de Forster. Restul e… singurătate. De aceea spuneam în Argument că „oricâte asemănări aş contabiliza şi oricâte chenare aş inventa, până la urmă se impune din nou constatarea că avem de-a face cu singurătăţi. Nicio oglindă nu e aidoma celeilalte, răsfrângerile sunt de o diversitate care îmbogăţeşte imaginea drumului – el, oarecum, unul şi acelaşi, dar de o constituţie imposibil de apropriat altfel decât prin varietatea tulburătoare a oglindirilor. Adevărurile relative, colorate şi gureşe, se bulucesc de-o parte şi de cealaltă a drumului «adevărat», căci Adevărul lui nu e şi nu poate fi altceva decât întreţeserea acestor variante de lectură, de interpretare”.

Încercările unora de a identifica rupturi dramatice, prăpăstii, găuri negre şi siberii care să izoleze drastic cele trei perioade nu puteau decât să eşueze. Nu văd prăpăstii nici între generaţii. Am o manieră (foarte) relativizantă de a privi lucrurile (a relativizaînseamnă „a pune în relaţie”, a nu lăsa nimic din ceea ce ţine de om în singurătatea dictatorială a unului şi infailibilului), nu mă situez niciodată în fierbinţeala părtinitoare a clipei, iau distanţă şi privesc pe cât de la rece, pe atât de implicat, cu o undă de mândrie aparţinătoare, izbânzile literaturii române din toate epocile. Cum spuneam într-un interviu cu Iolanda Malamen, harta literaturii române arată pentru mine foarte bine, adică în lucru, cum se întâmplă dintotdeauna cu orice hartă vie. Literatura îşi vede de ale ei, imună la forfota goală din prim-planul vieţii sociale şi politice şi înţelegătoare faţă de oportunişti de toate soiurile care i-au anunţat moartea. Modificările imediat vizibile cu ochiul liber la trecerea, greoaie, dintr-un regim în altul se petrec, eventual, în viaţa scriitorilor, nu în viaţa Literaturii. O adevărată nouă paradigmă/hartă literară are nevoie de timp pentru a-şi revela nuanţele şi desenul, în strictă legătură, acestea, cu harta intimă a omului, puţin dispusă să se schimbe la comandă, de azi pe mâine.

Apoi, cred în continuare că nicio valoare impusă la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup (partid), individ, timp şi loc n-a răzbit dincolo de timpul ei trecător şi „făcut”. În ce mă priveşte, reţin cerinţele canonice bloomiene ale operei durabile: acuitate cognitivă, forţă lingvistică şiputere de invenţie, nu şi diversele liste cu nume propriu. O acomodare cu singurătatea, o iniţiere insistentă în muritudine ca formă supremă de „lectură” a fiinţei îmi impun un unghi de vedere vag interesat de listele altora şi foarte flexibil şi capricios când e vorba de preferinţe proprii.

Aş introduce aici, din nou, un martor la care ţin. O carte oarecum controversată, e vorba de The Grand Design, publicată de Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow în 2010, în care se spune: „Potrivit lui Richard Feynman, un sistem nu are o singură istorie, ci orice istorie posibilă.” Pentru a ne descurca în hăţişul paradoxurilor, Hawking propune o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim, lui, elementelor şi conceptelor constitutive, calitatea de realitate ori adevăr absolut.” Dar există mai multe căi de a „modela” aceeaşi situaţie fizică apelând la elemente şi concepte diferite. Dacă două modele pot configura acceptabil aceleaşi evenimente, suntem liberi să-l asumăm pe unul sau pe celălalt, după plac. Istoria ştiinţei e alcătuită din teorii şi modele din ce în ce mai îmbunătăţite, de la Platon la Newton şi la teoria cuantică, şi speră să ajungă la o teorie ultimă şi definitivă. Autorii propun un candidat: M-theory – noua teorie a stringurilor, a corzilor. Familie de teorii diferite, fiecare răspunzând perfect unei anumite secţiuni a situaţiilor fizice, ea se aseamănă cu o hartă, căci niciuna dintre hărţile noastre plane nu reproduce perfect tot Pământul, ci doar secţiuni din el, rezultanta sugerând adevărata configuraţie a Terrei. În plus, nu există un singur univers, ci mai multe, iar crearea lor nu cere cu necesitate intervenţia divină. Ele decurg firesc din legile fizicii.Comparaţia cu muzica e şi ea de reţinut: nu despre particule este vorba, ci despre corzi. Melodia depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti” corzile, căci universul este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. O ştia şi Rilke: „Lucrurile-s trupuri de viori, / în care întunericul vibrează”. Dar şi Saussure, după care vorbirea/rostirea (parole) „execută” limba (langue) aşa cum muzicianul execută o partitură. Realitatea poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat. Tot ce ştim este o reţea de imagini ale lumii care traduc observaţiile directe conectându-le, prin reguli, în scheme de un inevitabil relativism conceptual. O teorie valabilă la un moment dat, adică una care răspunde coerent la un număr de întrebări şi nelinişti legate de univers, nu-şi pierde valabilitatea prin apariţia unei alte teorii, care răspunde la şi mai multe întrebări şi propune un nou model coerent. Universul este într-un anume fel, pe care îl aproximăm prin modele simultane sau succesive.

Pe scurt, mi s-a părut că pot transforma M-teoria în metaforă critică. Nu e prima dată când recurg la asemenea procedee (am făcut „realul” şi îmi doream să devin profesoară de matematică…). Acordul fin, privirea laterală, ochiul leneş, universul elegant, ochiul haptic, multiversul, materia neagră sunt concepte ale ştiinţelor care pot fi transferate în teritoriul literaturii cu beneficii indiscutabile pentru înţelegere. Literatura, în întregul ei, este într-un anumit fel. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces deschis, viu, în permanentă modificare. Absolutul îi repugnă, deşi un anume miez imuabil, pe care îl numim general-umanul, se conservă de la o epocă la alta. Lecturi/interpretări succesive propun configuraţii acceptabile la un moment dat. Valabilitatea lor depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul întotdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Se poate vorbi, în cazul marilor cărţi, chiar de o „indiferenţă la eveniment”: „Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist. Absenţa de la evenimente este condiţia însăşi a creaţiei şi a cere artistului să participe la existenţa noastră diurnă este a-i cere să se dezintereseze de adevărata viaţă esenţială ce formează obiectul artei”, spunea G. Călinescu într-un interviu în 1945 (citat de Al. Paleologu, în Spiritul şi litera, 1970). Asumarea anume a Zeitgeist-ului în sensul de modă se întâmplă în cazuri flagrante de parvenitism, de căutare cu orice preţ a succesului şi de renunţare la adevărurile interioare pentru a fi „în rând cu lumea” – „bună”, adică „ajunsă”. Însă, cum bine a spus nu mai ştiu cine, „dacă te căsătoreşti cu zeitgeist-ul rămâi curând văduv!” Iţele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întreţeserilor, prin cauze nenumărate care duc spre un scop (când rezultatul convine mai multor inşi dintre cei care au plănuit, niciodată tuturor) ori spre un efect (când rezultatul e mai mult ori mai puţin surprinzător pentru toată lumea).

Continuităţile identificabile între romane din diverse perioade istorice ţin şi de eterna noastră neaşezare, de problematica situare în Istorie, de proiectul nostru comunitar mereu incomplet şi nesigur de şansele sale. În aceste condiţii, oglinda verbală încearcă neobosit alte unghiuri şi perspective, îşi forţează apele în experimente, se repliază pentru a cuprinde cât mai aproape de „adevăr” starea omului şi a societăţii, probează maniere inventate ori împrumutate de închegat povestea despre om. Proză realistă, psihologică, fantastică, onirică, metafizică, sf, policier, istorică, de aventuri, autobiografică, erotică, poetică etc., etc. sunt, fireşte, nume pentru categorii impure, contaminate mereu de celelalte feluri posibile. Diversitatea abordărilor romaneşti creşte în condiţii de libertate. Într-o lume tot mai scăpată din frâu, lăsată în voia libertăţilor fără frunte, sunt extrem de multe de spus şi re-spus, de cântărit, iar tentaţia de a oferi propria versiune este ireprimabilă.

3. După atâtea analize, puteţi caracteriza prin câteva idei proza de astăzi?

Repet: îndată după 1989, proza românească intră într-un con de umbră. Primplanul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate. Editate acum, au în ele ceva senzaţional pe de-o parte, şi îngăduit, pe de altă parte, care le scade din forţa de a cutremura. Tot acum, se reeditează în tiraje de salon romanele deceniilor şapte şi opt, apărute atunci în tiraje de masă. Rezistenţa lor în timp se datorează tocmai ambiguităţii bogate la care recurgeau. În anii ‘70, în proza primului „obsedant deceniu” (fixat generic între 1948 şi 1960), excesul de interpretare şi epuizarea fiecărei semnificaţii în prelungi comentarii alcătuiesc un model de căutare în interior a cauzelor Istoriei. Ceremonialul puterii e descris cu gesticulaţii regizorale, decalogul puterii – savurat în lungi experimente ficţionale. De la D.R. Popescu la Alexandru Ivasiuc sau Mihai Sin, de la Augustin Buzura şi George Bălăiţă, la Constantin Ţoiu, Sorin Titel, Ileana Vulpescu şi Gabriela Adameşteanu, asistăm la o încercare disperată de racordare la istorie a prozei româneşti. Nevoia de confesiune trădează o doză de inhibiţie faţă de prezent manifestată, uneori, ca adevărată manie de a reevalua trecutul. Dacă proza scurtă a anilor 80 a propus, în rafale homeopatice şi cu risipă de tehnici şi perversităţi discursive, o dilatare a trecutului până la „adineauri”, romanul se păstrează încă la distanţă, cu faţa întoarsă spre un trecut care să admită cuvinte aproape definitive. Deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc, nu îşi găseşte imediat oglinda potrivită. „Realitatea” sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă. Romanele de dinainte de 1989 sunt încărcate de mize sociale şi politice, interesate de Istoria mare şi de trecut, în stilul (parţial) esopic al realismului romanesc. Cele noi sunt, majoritatea, scrise în regim parodic şi parabolic, cu o coborâre în cotidian condimentată când poematic, când fantastic, semn, printre altele, că libertatea de a spune orice e, încă, pentru scriitorul din România oarecum îngrăditoare. O primă încercare masivă de a scrie despre acest al doilea „obsedant deceniu” din istoria recentă a României este Ecluza (2006) lui Radu Mareş – unul dintre semnele ieşirii din impas a romanului pe care le prevedea Ion Simuţ venind dinspre generaţiile ‘60 şi ‘70, nu dinspre ‘80 şi ‘90. Ecluza e romanul unei societăţi închise, scris cu mijloacele unei societăţi închise, sugerând că ficţiunea şi istoria nu şi-au recăpătat autonomia, că adevărurile sunt încă manipulate.

În Reabilitarea ficţiunii, Ion Simuţ avansează o paralelă valabilă între anii 50 şi anii 90, două perioade de scurtă (în perspectiva lungă a istoriei) decădere a ficţiunii din cauza exageratelor, obsesivelor, intolerantelor imperative politice. Mai constată şi că „lumea reală fiind compromisă, cresc şansele lumilor imaginare ca univers compensatoriu”. Însă lucrurile se întâmplă peste tot la fel, nu doar la noi. Nuanţele ţinând de o ţară sau alta sunt aproape neglijabile. La noi, e vorba despre „spectacolul realităţii postrevoluţionare”, un spectacol acaparant şi foarte colorat, la început, dar care s-a (auto)extenuat ca o iederă lăsată fără suport. „Obosit de atâta realitate agresivă”, dar mai ales de atâta vorbărie agresivă despre o realitate cu prea multe subtexte şi mize aleatorii, cititorul îşi doreşte iarăşi, revenind la condiţia umană autentică, Poveste. Nu i-aş zice neapărat „nevoie de ficţiuni de compensaţie sau de evaziune”, de imaginar ca înlocuitor de realitate. Întoarcerea la ficţiune mi se pare revenire la normalitate – Adevărul şi Libertatea, cu majuscule, au fost şi sunt mari iluzii. Nu o răsturnare de regim, oricât de spectaculoasă, va vindeca omul de marile, vechile, eternele sale angoase. Omul e muritor şi singur, iar adevărul şi libertatea sunt chestiuni ce nu acceptă majuscula fiindcă nu o pot acoperi – iată un adevăr de luat, iarăşi, în considerare.

Câteva excelente romane ale marginalităţii atrag din nou atenţia asupra temelor eterne. La Horia Ursu, în Asediul Vienei, e vorba despre perpetuarea blând crizică a lumii dintre Europe, cu oboseala fără leac a unui spaţiu funciarmente marginal. Aşezarea după care tânjesc personajele e veche, interioară, destinală. Nu neapărat de regimuri a fost spulberată, ci de Istoria (Timpul) în sens larg care macină. La Aldulescu, în Proorocii Ierusalimului, marginalitatea e a periferiei sociale, nu istorico-geografice, a lumii de „strânsură şi năvală”, în sens caragialian. Umanitatea e una singură şi pestriţă. Descrierea ei nu poate fi altminteri.

Literatura funcţionează ca „vistiernic” al fiinţei, ca mediu propice manifestării spiritului critic şi revoltei, dar şi ca refugiu în imaginar, ca fugă. Dacă proza optzecistă era încadrabilă unei direcţii pe care am numit-o homeopatică – tratamentul fabulatoriu încerca o „vindecare” a cenuşiului cotidian prin recurs la doze infinitezimale de cenuşiu cotidian –, proza ultimilor ani e, mai degrabă, subsumabilă unei direcţii alopatice. Constat o anume aplecare a ultimului deceniu, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate. Romanul „istoric” îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja modificată, interpretată, „măsluită” în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare, orice traducere în cuvinte), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri” cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Chiar dacă respectiva epocă e locuită, în realitate şi în roman, de o mare figură – cum se întâmplă cu Ovidiu în Moartea la Tomis, jurnalul imaginat de Marin Mincu, cu regele şi Zilele sale la Filip Florian, cu Columb în Marañon-ul Ruxandrei Ivăncescu sau cu Vasco da Gama navighează al Dianei Adamek ş.a.m.d. –, aceasta are rolul unui martor, al unui garant. Ceea ce ştim deja despre cutare personalitate istorică (în sensul reţinerii ei de către memoria culturală) legitimează în alb interesul pentru o secvenţă temporală. E o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. În romanele cu întoarceri şi fugi, care pun în paranteză neaşezarea prezentului pentru a se orienta spre trecut (mai adaug aici Viaţa începe vineri, al Ioanei Pârvulescu, dar şi, parţial, Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian), ceea ce rămâne, de fiecare dată, e atmosfera, personajul garant retrăgându-se discret după ce şi-a împlinit misiunea. Se reface un alt spaţiu, o altă preajmă – fermecătoare – în care poţi visa, măcar cât timpul scrierii/lecturii, că ai putea trăi mai bine. Ţinta e o re-locuire. O locuire fantasmată a altui loc, mai bun. Reconstituirea e una creatoare, dar şi, desigur, compensatorie. Medgidia lui Cristian Teodorescu e o întoarcere şi ea, dar nu mai e şi fugă, melodic vorbind, ci canon. Vocile succesive şi întretăiate recompun o lume, defragmentează realitatea fracturată de Istorie. O fugă specială, cu arome din alte lumi şi cu plăcerea alcătuirilor de poveste (Arcimboldo e unul dintre personaje) în Dulcea poveste a tristului elefant, cartea Dianei Adamek. Locuri înmiresmate, fie şi cu rătăciri dramatice prin timpuri revolute, la Simona Sora (Hotel Universal) şi Tatiana Dragomir (Cara aurita).

Între milenii se situează Provizorat, al Gabrielei Adameşteanu, sau Un om din Est, al lui Groşan, ori, parţial, Cadenţă pentru marş erotic al Marianei Gorczyca. Sunt cărţi care aduc proza românească la zi. Interesant de remarcat că ele sunt construite pe aceeaşi „opoziţie complementară” – posomorala cu accente groteşti-hilare a orizontului politic e contracarată cu un tratament erotico-senzual, din mai multe puncte de vedere „oprit” şi cu atât mai eficient. Totodată, subminând ori condimentând Politica respectiv Erosul, freamătă, insistent şi consistent, un al treilea element, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Dacă politicul e suportat mai mult ori mai puţin traumatizant, iar eroticul e un refugiu nu de puţine ori alienant ori o simplă/meschină amăgire, culturalul are firescul unei temelii existenţiale, nu e de umplutură, ci de esenţă. S-ar putea ca acesta să fie cel mai „adevărat” portret al epocii şi, totodată, cea mai bună cale de recuperare a echilibrului romanesc şi existenţial deopotrivă.

Primul deceniu postrevoluţionar – celebra, prelunga tranziţie în întregul ei – îşi are şi el cărţile sale emblematice. Simion liftincul, a lui Petru Cimpoeşu, chiar dacă mizele sale sunt mult mai largi, sau Replace all. Colcăiala, a lui Ioan Lăcustă („La istorie e cu ripleiso. A scris unul comunism, nu? Bine. Ţine cât ţine. Se plictiseşte lumea şi vine altul şi face ripleiso. A dat-o pe revoluţie. Vine alţii şi face şi ei ripleiso şi o întoarce pe capitalism. V-aţi prins?“) sunt de reţinut fiindcă mai detaşate, umorul salvând de la datare situaţii şi personaje dintre cele mai datate. Aceeaşi perioadă a tranziţiei şi lumea sa browniană în Întoarcerea tatălui risipitor, romanul lui D.R. Popescu, sau în Raport asupra singurătăţii. Primul caiet, al lui Augustin Buzura.

Lăsându-mă întretăiată de fragmente, de ipoteze suspendate şi de ficţiuni critice, am recitit câteva dintre cărţile de proză contemporane din perspectiva implacabilului fragment(arism) şi a manierelor de defragmentare a perspectivei romaneşti. Am identificat Albumul de familie, Cursa de şoareci, Şeherezada, Istorii personale.Graţie ştiinţei detaliului semnificativ în ordine umană, fragmentul devine hologramă a unei întregi Istorii. Îl las pe cititor să descopere singur „martorii” la care am recurs. Aş mai spune aici doar că Negustorul de începuturi de roman al lui Vişniec (citit de curând, după apariţia cărţii mele despre proză) reface pe cont propriu istoria (de)fragmentărilor şi a infinitelor variante de interpretare. Cartea e scrisă din perspectiva unui bun cunoscător al psihologiei lecturii, dar şi a unuia la fel de bine informat în arhitectura romanescă. M.V. observă neobosit „presărarea” existenţei cotidiene, individuale ori colective, şi o întâmpină cu savuroase variante ale „re-întregirii”, ale dobândirii unei coerenţe şi a unui rost.

4. Sunteţi adepta „lecturilor deschise”. Cât de exacte credeţi că pot fi asemenea  interpretări?

Lecturile sunt, orice am face, deschise. „Deschiderea” are, pe de o parte, sensul nedefinitivului – lectura mea în funcţie de enciclopedia personală a clipei e imperfectă şi oricând remaniabilă; dar, pe de altă parte, e şi legată, vrând-nevrând, de toate lecturile mele succesive. „Istoria” despre care vorbeaţi mai sus se schiţează singură din succesiunea lecturilor unui critic de profesie. Fiecare nouă carte se interpretează şi în seama cărţilor deja interpretate de criticul cu pricina, se ivesc conexiuni, interferenţe, replici, remake-uri, adevărate (adică intenţionate de autor) sau nu (adică „văzute” doar de critic). Aici o precizare: toate interpretările sunt „adevărate”, dar neapărat în sensul unui adevăr parţial şi personalizat, gata să intre în complementarităţi cu altele, deja formulate. Vezi şi M-teoria despre care tocmai am vorbit. Pe aripioara cărţii mele spun: „Mă simt iremediabil destinată provizoriului, imperfecţiunii deschise. Profesoară prin fire şi vocaţie, adică bună-conducătoare-de-texte, instalată în zumzetul bibliotecii, am citit mereu cu gândul de a reţine ce e de reţinut pentru a vorbi/scrie/explica şi altora. O carte citită fără creion în mână îmi dă sentimentul că mă dedau unei orgii – plăcerea acestor ore furate lucrului e, tocmai de aceea, uluitoare. Îmi aleg cărţile cu o subiectivitate istorică – adică după gustul propriu, dar şi impregnată, inevitabil, de liniile de forţă ale câmpului literar contemporan. Le degust pe îndelete şi aştept să-mi vorbească, să-mi stârnească sau să-mi vindece o nelinişte. Câtă vreme nimic nu e scris din «convorbirea» noastră, ea se petrece în siguranţa situaţiei comune, e un fel de co-prezenţă «fizică», de referinţă de gradul întâi, cum ar spune Paul Ricoeur. Din clipa în care compui un text despre o carte, cazi, însă, în ambiguitatea constrângătoare a ţesăturii sale. Cu textul cronicii în gând, îţi pierzi inocenţa. Şi iluziile. Alături de cartea comentată, e şi el un text (o ficţiune). Şi-a câştigat autonomia şi pretinde, la rândul său, lecturi deschise.”

5. Citindu-vă cărţile de critică literară, descopăr că vă bucuraţi de existenţa cărţilor celorlalţi. Cum reuşiţi să vă apropiaţi atât de senină de atât de diferitele stiluri şi direcţii ale prozei?

S-a mai vorbit despre această bucurie a mea de a citi şi evalua cărţile celorlalţi. Am recunoscut îndată că aşa e, dar m-a mirat teribil că aceasta e considerată o trăsătură definitorie a mea. Eu eram sigură că bucuria cu pricina e resimţită de orice critic. Un emoţionant sentiment al urmei împărtăşite, al operei. Am ales întotdeauna în comentariile mele o perspectivă mai puţin academică (în sensul rigorii şi al răcelii precaute), am căutat cu o doză de entuziasm necenzurat ceva nou, aşa încât cel care mă citeşte să fie tentat să verifice dacă este valabilă sau nu bucuria mea. Nefiind amatoare de bârfe şi discuţii la o cafea, „vorbesc” doar/mai ales cu cărţile şi descarc în cronici şi ceea ce, poate, ar rămâne pe dinafară dacă s-ar „stâmpăra” înainte. Fireşte, nu mă cred nicidecum vreun dumnezeu atoateştiutor, dar nici nu cred că poţi porni la drum dacă nu crezi măcar tu în valabilitatea (provizorie) a celor spuse de tine. De aici, poate, directeţea şi alura de verdict a scrisului meu. Cred în continuare că peisajul – şi cel literar – e „mai” întreg dacă are şi înălţimi, şi văi. Textul unui scriitor de primă mărime te incită la polemici, căci intri cu el într-o discuţie serioasă, în vreme ce în cazul cărţilor unor începători sau ale unor scriitori de mai scurtă respiraţie te bucuri (câteodată excesiv) de orice semn de literatură bună. Urmarea ar putea fi bănuiala de tulburare a scării de valori. Iată o primejdie pe care o socotesc minoră, puţin probabilă ori chiar nulă: nu cred că un cititor avizat (care altul citeşte cărţi de comentarii şi analize?) va fi măcar o clipă pus în derută. Mecanismul lecturii – pus în mişcare de toţi cititorii, critici ori nu, ai unui anume moment istoric – e extrem de complicat şi scoate la suprafaţă autori şi cărţi după reguli subsumabile Acordului Fin din cosmologie. Inflaţia din zona cărţii e aparentă fiindcă neglijabilă.

6. Vi s-a întâmplat să vă schimbaţi opiniile despre un prozator în funcţie de ce publică după cărţile deja comentate, „să vă răzgândiţi”, cum spuneţi la un moment dat?

Răzgândirile mele ţin de disciplina lungului nasului. Nu cred că ceea ce spun despre o carte/un scriitor la un moment dat e literă de lege. Revin cu completări şi retuşuri de câte ori apare ceva neaşteptat în scrisul cuiva. Toate lecturile mele sunt într-o mişcare continuă, se răz-gândesc neîncetat în ambele sensuri ale verbului: de gândire nouă, reluată, şi de gândire mai bună, căci având la îndemână date/instrumente noi. Fiecare bună carte nouă aduce modificări ale reliefului meu interpretativ, reaşezări, alte accente. În încercarea de a identifica versúra prozelor, unui autor sau ale unei perioade, mi se dezvăluie adesea organizări până mai ieri secrete. Răz-gândirea e o bucurie în plus. Dar nu, nu mi s-a întâmplat să mă înşel teribil în legătură cu vreun scriitor, să fiu obligată la răsturnări spectaculoase ale verdictului prim, fie ele de semn pozitiv ori negativ.

7.În urmă cu câţiva ani aţi publicat o masivă „Panoramă a literaturii române contemporane”. Conţinutul aceleia alăturat conţinutului „Oglinzii...” pot alcătui la un moment dat o istorie a literaturii române? O aveţi în vedere?

Nu. „Efectul de istorie” va fi unul secundar lecturii astfel orientate a unor cititori ai mei. L-am exersat şi eu, neintenţionat sau cu o intenţie ţinând de continuitatea, consecvenţa cu care am citit cărţile una după cealaltă şi am meditat asupra legăturilor dintre ele. Impresia finală e una fragmentară. Cartea din 2008 e O panoramă, nu Panorama. Nu am urmărit exhaustivitatea şi nu am gândit cărţile mele ca istorii. Ele sunt, cum am spus deja mai sus, panorame ale scrisului meu despre cărţile altora. Când şi când, am făcut un pas înapoi şi am avansat nişte concluzii. Probabil că această mişcare intră şi în definiţia unui istoric literar cu ambiţii. Nu le am. Îmi convine perfect suspendarea panoramelor libere şi, da, deschise.

Prima parte a interviului dat lui Stelian Ţurlea, Ziarul de duminică, ianuarie 2014