Printre stereotipurile moștenite din generație în generație, două par de neclintit, căci niciun gând îndoit nu le dă târcoale: Pământul, casa noastră și Mama Natură. Dacă încercăm o privire mai nuanțată, constatăm imediat că lucrurile nu sunt chiar atât de simple, iar posesivul e cel puțin fragil.

Pământul ca Terra nu ne are nicio clipă în vedere și își vede de evoluția sa după cum îi comandă legile Universului. De când s-a ivit din rotiri de supă primordială, s-a rotunjit (în mod cu totul năucitor, semeni de-ai noștri, unii școliți, îi pun azi la îndoială rotunjimea!), și-a aflat un loc în jurul Soarelui, revoluția sa ascultând de forțe de atracție și respingere asupra cărora nu avem putere și control (chiar dacă limbile noastre continuă să susțină că soarele urcă pe cer, rotindu-se în jurul nostru, sau păstrează expresii vorbind despre capătul, colțurile și marginile Pământului). Când elementele au avut șansa acordului fin care să ducă la apariția vieții, aceasta s-a descurcat oarecum pe cont propriu, cu concursul deloc binevoitor al Pământului. Cutremure, schimbări de pol, glaciațiuni și pârjoluri s-au petrecut și se petrec fără să fim consultați. Pământul planetă, cel lung și lat (expresia vizează o suprafață, nu un volum!), nu ni se supune nici galactic, nici meteorologic. Viața noastră față în față cu viața lui sau a amândurora față în față cu universul (sau cu multiversurile) sunt mărunte. Chicoș Rostogan o știa prea bine: „Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! Nici cât să chiorăşti un şoarece…” Mai știa și că Natura „au pus doară ghestul şpaţ, ca să aibă loc corpurile cereşti să îmble care-ncătrău în univerz, fără coliziune”.

Ei bine, singura noastră relație cu Pământul e aceea a efortului unidirecționat al cunoașterii. În absoluta indiferență a Pământului, l-am măsurat, l-am desenat cu hărți multă vreme fanteziste ori interesate (în cartea mea de geografie eurocentristă din anii 50, Sudanul, cu aproape 2 milioane de km², era nici cât o treime din Franța, cea cu 670 de mii de km²), cu meridiane și paralele, ne-am procurat, adică, iluzia că îl stăpânim. Dar acest Pământ rămâne o abstracțiune, cu nenumărate zone încă obscure, necercetate.

Pentru viața oamenilor, Pământul e alcătuit din nenumărate pământuri, din locuri asumate în numele apartenenței („Nici un pământ nu-i mai iertător decât cel pe care te-ai născut” – Ion Brad), locuite, chivernisite (uneori aberant, cu garduri închizând păduri, ape, munți, în numele „sfintei” proprietăți private), transformate în casă și acasă. Aceste pământuri sunt casa noastră conștientizată, nici ele supuse până la capăt voinței noastre. Omul ca stăpân al Naturii e un ideal, un vis. Sigur, progresele de cunoaștere și stăpânire relativă și provizorie (cât de neînsemnată e viața noastră de muritori, de trecători pe acest Pământ bătrân și cu aparențe de eternitate!) sunt uimitoare, dar la scară umană, nu planetară. Încă de „când te-ai sculat din pulberi deodată în picioare”, „ai văzut pământul întins că e frumos” (Arghezi), dar nu la Terra te gândeai, ci la cât poate cuprinde privirea roată. Cum observam cu alt prilej, Coşbuc renunţă la cer spre a-şi gospodări pământul „lung şi lat”, închis de bunăvoie în limitele terestru-domestice ale existenţei sale; pentru Octavian Goga, „Pământul negru-i vechiul nostru tată”, însă recunoaşterea sa se face în exclusivitate în înfăţişările sale feminine și apropiate, materne: ţărână, glie, ogradă, brazdă, câmpie, vatră. Maternitatea gliei, mereu invocată de fiul rătăcitor, argumentează nu patriotismul, ci sentimentul matriotic copleşitor (vezi „matria” descrisă de un Auguste Comte). La Arghezi, nu Pământul, marele, întregul, şi-l doreşte omul, ci scoarţa colcăind de neştiute forme ale vieţii şi rodului. Obscurele forţe htonice nu-l înspăimântă, imensitatea cerului îl copleşeşte arareori. Mai tulburător decât elementele este elementarul. La Lucian Blaga, Pământul e „neîndurător de larg şi-ucigător de mut.” Comunicarea nu se poate spera şi împlini decât prin ipostaza sa feminină, apropiată: „Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea.” Feminin, el vorbeşte şi răspunde. Privirea în lumină ia lumea în stăpânire nomothetic: „Iată-amurguri, iată stele. / Pe măsură ce le văd, / lucrurile-s ale mele”, delimitându-şi teritoriul.E cea mai înaltă izbândă a omului: traducerea în cuvinte cu sens și logică a Universului.

Dincolo de această poveste idilică („basmul în risipă” al vieţii se rosteşte „aci-n pământeana epocă, de neguri şi humă” – Lucian Blaga), se mai întâmplă una, gravă, vag luată în seamă, căci Pământul, marele, rămâne o abstracțiune, ca și cum nu despre noi e vorba. În 2020, la 93 de ani, naturalistul David Attenborough lansează documentarul A Life on Our Planet (O viață pe planeta noastră), dar avertizează oarecum în pustiu. Concentrați egoist pe binele oamenilor – văzuți fără nicio legătură cu celelalte viețuitoare ale Pământului și fără legătură cu viața acestui Pământ –, domesticim planeta distrugând natura sălbatică fără de care „socoteala se sparge”, cum ar zice Eminescu. Procente uriașe din viețuitoarele Terrei au dispărut de pe planetă în favoarea celor crescute anume pentru hrană. Jumătate din pădurile tropicale au fost tăiate punând în pericol biodiversitatea, oceanele sunt secătuite de pește. Fără a gândi Pământul în întregul său, ci lucrând pe pământuri izolate în goana după supraviețuire ori după profit, relația noastră cu el e aceea dintre prădător și pradă. Pământul e cotropit de oameni, vlăguit, lumea sălbatică se retrage, dispare, dezechilibrând armonia îndelung constituită. Ne îndepărtăm de Mama natură. Ea nu mai e mama noastră. Sau dacă e, suntem fii iresponsabili și fără milă. Manifestul cercetătorului englez ar fi „să salvăm natura pentru a ne salva pe noi”. Natura, ne atrage el atenția, se va reface oricum, până la urmă, cu sau fără noi. La Cernobîl și în alte locuri asemenea, pădurea și-a reintrat în drepturi. În vremea pandemiei, s-a observat, de altfel, ce bine părea să se simtă Natura fără noi, fără mașinile noastre.

Raportarea existenței noastre cotidiene la Pământ e rarisimă. Procentul din populația globului care îi cunoaște biografia e infim. Așa îmi explic și slaba reușită a reformelor planetare, globale. Centralizarea pe care o presupune globalizarea și în numele căreia se iau decizii pune și ea în pericol biodiversitatea, iar aceasta se răzbună.

Într-un Dialog despre natura umană, purtat de Boris Cyrulnik și Edgar Morin (Spandugino, 2021), unitatea și diversitatea uman ă sunt văzute ca parteneri obligatorii într-o viziune viabilă asupra umanității. Existența nebănuit de multelor posibilități de „diversitate individuală, culturală și de limbă” pune în dificultate proiectele de excesivă unificare centralizată. În zilele noastre, „solidaritatea se destramă și dă naștere singurătății și disperării”, căci noua scară la care se cere trăită solidaritatea depășește puterea de adaptare și eficiența omului. Solidaritatea europeană sau cea planetară „trebuie constituită fără distrugerea sau dezintegrarea solidarității existente la scară națională”.

Spuneam altădată că celebra „intrare în Europa” nu poate schimba mare lucru în raporturile dintre cele două patrimonii culturale, naţional şi universal. Cultural vorbind, Europa va trebui „să intre în România”, să-şi asume şi dimensiuni româneşti. Aşa cum „era comunicării”, de pildă, n-a adus cu sine, cum se credea, calde raporturi interumane, ci a sporit singurătăţile, nici Uniunea europeană, ca gen proxim, nu va însemna renunţarea la diferenţele specifice culturale, ci, aş zice, dimpotrivă. Europa funcţionează ca un tot numai privită de la distanţă. Europa e ca un mozaic colorat care, de departe, ţi-ar apărea gri-cenuşiu. De aproape, diferenţele au fost mereu puternice şi aşa vor rămâne o bună bucată de vreme. Orice uniformă creşte pofta de costume personalizate. Globalizarea nu va fi un tăvălug cultural. Europa e şi rămâne o confederaţie de state şi naţiuni. Pachetul de legi comune, oricât de bogat, nu va face decât să crească nevoia de a exalta şi privilegia diferenţele culturale. O prea largă deschidere spre universal, dacă s-ar întâmpla, ar însemna pierderea trăsăturilor naţionale şi universale deopotrivă. Orice vastă uniune trebuie să funcționeze ca un patchwork: reunire de petece diferite și autonome, cu conturele bine accentuate, astfel încât să asigure strânsa legătură dintre părți ocrotind la fel de ferm unicitatea fiecăreia. De frumusețea și rezistența fiecărui partener depind frumusețea și rezistența întregului, șansele lui de a deveni înveliș și ocrotire, nu tăvălug. Vecinătățile sașilor din târgul copilăriei mele știau prea bine care e secretul unei bune conviețuiri: închiderea deschisă. Conceptul de „vecinătate” cerea nu să-ţi iubeşti vecinul, ci să-ţi pese de el. Să te ştie aproape când se bucură ori când se întristează. Cu o casă-cetate, cu ziduri şi porţi grele, legăturile cu ceilalţi, deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare, comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă. Te poţi dori cu adevărat aparţinător atunci când ai la îndemână şi nu-ţi este nicidecum ameninţată individualitatea. Trebuie să fii foarte adânc Tu, în izolarea/singurătatea ta destinală, ca să poţi spune cu toată gravitatea Noi şi să-i incluzi pe ceilalţi destinului tău.

Saramagoobserva cu îngrijorare (în Jurnalul din anul Nobelului): „Cultura «europeană» nu există ca atare. Și dacă va ajunge vreodată să existe, mă tem că nu va fi «europeană» în sensul unei sinteze mai mult sau mai puţin fericite a diverselor sale culturi naţionale, ci rezultatul predominanţei uneia dintre aceste culturi asupra celorlalte. Globalizarea, fie ea mondială sau doar europeană, e un totalitarism“.

Suntem diferiți și unici (ADN-ul și amprentele sunt martori de necontrazis). În cazuri ideale, putem lucra conștient la împăcarea diferențelor, nicidecum la abolirea lor. Frumusețea relațiilor inter-umane stă și în marea diversitate pe care o administrează pașnic și reciproc avantajos. Încercările de uniformizare, de ștergere a diferențelor duc la cenușiu, apoi, inevitabil, la răzvrătire. Că oamenii s-au mișcat și se mișcă de-a lungul și de-a latul nu înseamnă că un Pământ casă egală a tuturor, toți egali nu e altceva decât o utopie. Deși adaptați noii lor patrii, acasa este purtată ca blazon de cei plecați. Nu întâmplător există „cartier chinezesc” oriunde s-a strămutat o comunitate semnificativă de chinezi. Tot astfel, se vorbește de „comunitatea yemenită” sau de multe alte feluri din Marea Britanie, să zicem. Integrarea în noua patrie nu șterge diferențele, ci le conservă ca specific, ca privacy. Strămutarea în alt loc, deocamdată străin, e însoțită de nevoia de a-l coloniza – bojdeuca-muzeu a lui Creangă îndeplinea această funcţie, înfigând în pământul străin un însemn al „ţării de baştină.”

Închei cu o divagare. Binecunoscutelor exemple etimologice de repliere, de retragere într-un firesc ieşit din istorie (pământul românesc derivă din pavimentum, „drum pietruit”; bătrânul, din veteranus, soldatul roman ieşit din luptă şi înţelepţindu-se; familia, ca organizare şi rigori, devenind femeia, cea nestăpânită şi imprevizibilă) le-aș adăuga amănuntul că, la noi, să fii pământean nu înseamnă să fii locuitor al Pământului, ci aparținător al unui loc, al unui ținut strict delimitat, de obicei etnic, al unui pământ. Pe acest pământ, respectând obiceiul pământului, tradiția, poți fi cu picioarele pe pământ, adică să ai un rost și o lege. Nu se cade să fie toți și toate o apă și-un pământ, diversitatea e necesară bunei rânduieli, diferența pune lumea în mișcare.

Apărut în România literară, septembrie 2021