Paranteze despre reflexive românești

Paranteza e și oprire în loc a discursului pentru o precizare, o completare, o adâncire. Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Starea „obişnuită” a omului presupune ignorarea prelungirilor latente ale oricărui obiect de vorbe şi lăsarea grăbită în voia pattern-urilor moştenite ale propriei limbi. Poetul/scriitorul adastă prin intermediul ralenti‑ului metaforal în detrimentul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate şi convenţionale dintre oameni, pledând pentru depăşireasensului imediat al cuvântului şi scufundarea în zvonul său de potenţialităţi. Parantezele mele încearcă, de data aceasta, un exercițiu de veghe față în față cu verbe și expresii verbale românești.

Între limba cu care crești și în care vorbești despre tine, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există o subtilă, surprinzătoare legătură, căci fiecărei limbi îi corespunde o analiză particulară a datelor experienţei în numele unei reţele moștenite de acorduri culturale, fiecare generație adăugând propriile urme. Bibliografia imensă pe care am consultat-o pentru Feminitatea limbii române. Genosanalize, 2002, aducea destule argumente convingătoare dinspre toate limbile pământului, scoțând la iveală fine diferenţe de cunoaştere și, deci, de existență. Spuneam altă dată că, de pildă, expresia românească pentru durere – „mă doare capul, stomacul, măseaua” etc. – spune ceva despre modul de a înfrunta obstacolele vieţii. Pentru român, capul dureros e un străin, există cumva separat de eul insului care suportă durerea. Aşa stând lucrurile, nu e vinovat de ceea ce îndură, e o fatalitate şi, deci, nici nu i se cere să acţioneze prompt, viguros, implicat. Tot aşa cu setea, foamea, frigul. De cele mai multe ori, sunt duşmani implacabili. Românul spune „mi-e sete, foame, frig, rău, lene, greață” – ele, setea, foamea…, sunt, adică există autonom şi oprimant asupra sa. Expresia „sunt flămând” e mai rară, iar „sunt însetat sau înfrigurat”, rare de tot. Acestea cer implicare şi recunoaştere. De pomenit, în treacăt, că remediul a deviat înspre o stare de saţ negativ. „Sunt sătul” sau „m-am săturat” exaltă semnificaţii morale, dezgust, lehamite. Starea „naturală” a românului pare să fie aceea de oprimat şi confortabil neputincios: „mă doare capul şi mi-e foame”. Capul şi foamea sunt deasupra mea, eu nu pot face nimic. Culmea este că nici binele nu ține de mine – „mi-e bine” –, vine și el de undeva din afară, fără să presupună efort ori implicare.

Revenind la reflexive, să spun că situația lor e prezentată în diversele gramatici uzuale cu vinovată „viteză a trecerii prin cuvinte”, așa încât rânduiala lor e precară. Deceniul în care am predat limba română pentru străini m-a obligat la oprirea în loc în fața nenumăratelor expresii românești ieșite din rând. Descopăr indirect, prin intermediul unui text al lui Ovidiu Pecican din revista Steaua, că, în Iarna bolnavă de cancer: un „roman epistolar” gândit de Cornel Ungureanu, I.D. Sîrbu crede că „noi am fi singurul popor din această parte a lumii care... am format și reflexivul unor verbe prin excelență active ca mod: de pildă, «a râde», «a gândi», «a plânge» se folosesc, în popor, de forma «mă râd», «mă gândesc», «mă plâng». «Mă plâng», la acest nivel logic, este egal cu «mă râd»! Reflexivele acestea de bumerang, fără îndoială, trebuie să ne dea de gândit”. Întâmplarea e pusă în seama „singurătății istorice” a românilor: suntem latini într-o mare de ne-latini, ortodocși cu vecini ortodocși de care ne separă limba și adeziunea la valorile civilizației occidentale, cu vecini ne-ortodocși de care ne separă istoria. Ca urmare, am fi trecut, în unele cazuri, de la diateza activă la cea reflexivă, la „reflexivele... de bumerang”, care se întorc asupra românului în absența unor destinatari/colocutori prietenoși.

Prima observație pe care o fac e aceea că aceste verbe care indică o implicare sporită a subiectului, cum bine observă Ovidiu Pecican, nu sunt toate și exclusiv populare. Oricum, le voi cerceta aici dincolo de ceea ce spun cei doi, alegând să le folosesc spusele doar ca pretext pentru divagări pe cont propriu. O încercare de clasificare a formelor reflexive e, dacă nu sortită cu totul eșecului, cel puțin hazardată, căci nuanțele reflexivității sunt nenumărate și rebele.

Mai întâi exemplele date de I.D. Sîrbu. A se gândi este o formă acceptată de dicționarele limbii literare pe picior de egalitate cu a gândi. Dacă a gândi și a întreba sunt acte intrând firesc în descrierea omului, a se gândi și a se întreba sunt variante ale situării conștiente și declarate într-o condiție abstractă, meditativă. Dacă mă gândesc, anunț că sunt pe cale de a medita adânc, că mă opresc pentru a rezolva mental și abstract o problemă (Bacovia: „Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite şi e spre seară”). Nu întâmplător, apar expresiile a cădea pe gânduri, a sta pe gânduri, a pune pe gânduri, a se adânci în gânduri (Eminescu: „Focul pâlpâie în sobă, / Iară eu pe gânduri cad”). Gândurile sunt un refugiu, ele te scot din goana drumului mare și oferă oprirea în loc necesară pentru evaluarea și eventual aprofundarea unei probleme. De aici și frecvența promisiunii: am să mă gândesc, m-oi gândi. Promit o cugetare, o cântărire pe îndelete a chestiunii.

Când treci grăbit prin cuvinte, înțelegi, superficial, firește, dar înțelegi. Când te oprești și scrutezi cuvintele limbii tale, lucrurile se complică, se bifurcă, înțelegerea cere trudă și meditație. Mă gândesc și mă întreb nu sunt acțiuni care se întorc simplu asupra mea ca în cazul lui mă îmbrac ori mă spăl. Ele sunt, simultan, și contemplare a unei acțiuni complexe în care, iată, gânditor îndoit fiind eu, sunt în stare să mă angajez. Ba, mai mult, mă pot și răzgândi, revenind asupra gândului meu dintâi. A se răzgândi are, ca și a se răzbuna, cel puțin două sensuri: reia o stare de lucruri, dar îi și răstoarnă efectul. A se mira, a se minuna sunt din aceeași familie. Îți manifești surprinderea și curiozitatea și aștepți lămuriri în plus. Cu a se teme că anunți că, reflectând, ai presimțiri rele privind rezultatul unei acțiuni. Cu de, te temi de păianjeni, adică ți-e frică de ei, aici vinovatul fiind cu adevărat din afara ta. Tot astfel, cu Brânzovenescu,  mă tem de trădare și sper să vină din afară, nu dintre ai noștri.

A se plânge, apoi, nu e în primul rând deplângere a stării tale, cât intenție/dorință de a cere îndreptări. Reclami o strâmbătate și vrei soluții, de obicei dinspre o autoritate, dar, de cele mai multe ori, constați resemnat că n-ai cui să te plângi. A se râde e formă populară, da, dar conține aceeași exaltare a unei acțiuni. Nu doar am râs, ci „m-am râs de m-am prăpădit de râs”. Implicarea mea a fost maximă.

Există o serie de verbe care își schimbă sensul trecând de la activ la reflexiv: a uita – a se uita; a frământa – a se frământa; a îndoi – a se îndoi. În primul caz, etimologia dată în dicționare e aceeași, obliterrare, logică pentru uitare, dar nu și pentru privirea ațintită. Doar dacă, atunci când mă uit la ceva/cineva, se presupune că uit temporar de mine și-mi concentrez atenția în afara mea. Pentru al doilea exemplu, se dă etimologia comună fragmentare și, o dată, fermentare. Cred că valabilă poate fi doar cea din urmă, căci frământarea aluatului e asemănătoare cu aceea a minții: în ambele cazuri avem un fermentum, fie el drojdie/maia ori problemă spinoasă din care speri să ieși. A îndoi și a se îndoi sunt explicate ambele prin în + doi. E vorba, sigur, de a plia, de a dubla. Dar, cu gândul la undoirea eminesciană, la sus-josul valului, al undei (cronotop eminescian), aș alege mai degrabă, pentru varianta reflexivă, etimologia undare. Asemeni undei, oscilez, mă înalț și cad, căutând adevărul. Dinspre spațiul mioritic, undoirea deal-vale pare să prefacă îndoiala noastră în trăsătură destinală.

Mă opresc pe scurt și la a cânta – a se cânta. Forma reflexivă e populară și înseamnă a relata în surdină, t(ă)răgănat, o întâmplare tragică, o situație fără ieșire. E un lamento discret, prelung, tulburător, o tânguire. Îl pomenesc aici și pe a se ști, nu cu sensul de a se cunoaște pe sine, ci de a se pricepe la ceva: mă știu la ascultat limba română.

Verbele cu prefixul în/îm se referă la o stare in progress. Mă întristez, mă înverzesc, mă îmbolnăvesc, mă înzdrăvenesc, adică sunt pe cale de a deveni trist, verde (de furie ori invidie), bolnav, zdravăn. Nu e o acțiune pe care o îndeplinesc eu asupră-mi, ci una pe care o îndur constatându-i instalarea și creșterea. Vinovatul nu sunt eu. Într-un exemplu suprem, vinovată e însăși trecerea: „iar timpul crește în urma mea… mă-ntunec”.

Întrebarea despre nume aduce exemplul trecerii de la reflexiv la activ, un fel de ieșire din singurătate. Cum te numeşti şi cum te cheamă? întreabă românul, marcând cele două trepte ale denumirii. Mai întâi, îţi dai tu un nume, te numeşti, reflexiv (prin tine înțelegând și familia ta care te scoate din anonimat la naștere) şi aştepţi să fii chemat, te cheamă, aştepţi ca numele tău să fie re-cunoscut.

Într-o tabletă despre reflexive, Radu Paraschivescu folosește un reflexiv cu sens scăpat temporar de sub reflexivitate și unul impersonal folosit însă fără pronume: „Pe poleiul ăsta, până ajung acolo, taman bine mă trezesc că închide”. Nu mă trezesc din somn, ci sunt surprins de o situație neplăcută: (se) închide. El pomenește câteva expresii „nevaccinate gramatical” de genul „nu se merită”, „nu se rentează”. Are dreptate. Dar eu văd în ele și variante de transpunere „pe domnește” a vechii expresii populare nu se plătie/nu se plăte (prezentă, dacă nu mă înșel, și la Geo Bogza), cu sensul că efortul e disproporționat de mare față de rezultat.

Nici un cuvânt nu e definitiv. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. Evoluţia acesteia ne poate obliga la replieri şi reconsiderări. La un moment dat, realitatea ne şopteşte un alt nume posibil, „mai potrivit”, dar nici acesta definitiv. A vorbi înseamnă a trăi, a fi viu, în mişcare, adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvârşirii în acţiune.

(apărut în România literară, 2019)