Personajul literar nici nu se măreşte, nici nu decade, cum presupunea provocarea lansată la dezbaterile de la Neptun. Nici evacuat ca să aibă de unde se întoarce n-a fost vreodată. În lunga şi sinuoasa lui relaţie cu autorul, şi-a schimbat accentele, costumaţia, intrările în scenă, dar nu şi condiţia. Şi el, şi autorul lui se află sub regimul unor condiţionări implacabile: mai întâi, de „hârtie scrisă” fiind ei, nu se pot elibera nici o clipă din constrângerile şi libertăţile (adesea parşive) ale limbii în care s-au ivit, care le e „stăpână”, vorba lui Eminescu, şi pe care o pot „stăpâni”, la rândul lor, propunându-i valenţe inedite şi combinaţiuni năstruşnice, funcţie de har şi imaginaţie. Chiar dacă circulă tot felul de formulări plăcute auzului şi transmise mai departe pe nemestecate, nu există nici un text fără autor, nici un singur rând nu se scrie singur, personajul nu face ce vrea, iar autorul nu are la îndemână nicidecum sinceritatea absolută, chiar dacă o proclamă, fiindcă totul, în câmpul scriptural şi existenţial, deopotrivă, e interpretare şi aproximare între nişte limite şi limitări. Booth are dreptate, autorul nu poate „alege să lipsească” – niciodată, din nici un cuvânt al său. Nici nu poate ieşi cu totul din sine pentru a se privi şi descrie trăind, nici nu se poate locui deplin. Relaţia omului cu sine, cu ceilalţi, cu lumea e întotdeauna cu rest. Poate jongla cu grade de prezenţă/absenţă, de exhibare sau camuflare, de decenţă. Emmanuel Lévinas descrie viaţa umană ca „deghizare a mişcărilor fiziologice”, ca„decenţă, ascundere, înveşmântareşi totodată dezvelire” a sâmburelui muritor prin asociereainevitabilă a contrariilor (veziLa Mort et le Temps, 1992).Poezia/literatura, adaug eu, este decenţa sublimă, ultimă (stranie asemănare între buna potrivire şi orânduială – decenţa –, şi plecarea, decesul: decedere geamăn cu decere şi cu prăbuşirea şi învoirea, decidere). Una care ştie de la început că sinceritatea îi e inevitabil relativă, că nici un creator nu va dezvălui totul despre sine – acest totul e vulgar şi inexpresiv în ordine estetică –, el nu poate dezvălui „decât” totul despre imaginarul său sau, în cazuri alese, al vremii sale. Vorbele au valenţe infinite şi pot intra în relaţii toate cu toate celelalte. Pe cale de consecinţă, nu poţi decât să aproximezi sensuri parţiale şi direcţii vagi ale existenţei tale reale sau metaforale. Fie că-şi scrie textul direct sau înflorit, la persoana întâi ori la a treia, la persoane nesigure şi îmbinate, autorul apelează, cum tocmai se vede, la o persoană. Îşi este sieşi, de la început, personaj. Un roman realist ori o ego-grafie spun la fel de multe (sau puţine) lucruri cititorului despre autor, funcţie de abilitatea textuală şi scripturală a acestuia din urmă, de proiectul său literar şi de talentul cu care îl pune în pagină, dar şi funcţie de propria „enciclopedie personală” (Umberto Eco) a cititorului. Parafrazându-l pe George Steiner (După Babel), „Tot ceea ce putem spune despre limbă [personaj], ca şi despre moarte [autor] este, într-un anumit sens, un adevăr inaccesibil.” Scufundaţi în „murmurul vorbirii” (textului), avem despre limbă şi vorbire (personaj şi autor) o cunoaştere pre-ontologică, aşa cum se întâmplă cu a fi, fire sau cu a muri. Toată lumea ştie, cumva fără cuvinte, ce înseamnă personajul şi autorul. Dar o ştie in-adaptat, în ruptură cu esenţa ultimă a acestor „realităţi” ficţionale. Obiectivitatea, ca exerciţiu voit, se însoţeşte cu subiectivitatea, ca dat adesea incontrolabil, într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei scriitoare/cititoare. Iar a crea şi a înţelege personajul nu depinde de inteligenţă sau de volumul creierului. Depinde de faptul dea fi autor. Şi cititor.