Rămân la ideea că mutaţiile se petrec în „snop”, că undele (perspectivele artistice) înaintează paralel şi întrepătruns, cu abandonuri şi contaminări, că ideologiile literare nu sunt unitare. Amprenta corpusculară (a individualităţii artistice) e decisivă; literatura nu respectă calendarul evenimentelor politice. Rezum, în cele ce urmează, divagările pe marginea „poeziei în văzul lumii” publicate în serial în revista Tribuna. Chiar dacă se referă doar la poezie, ele spun câte ceva despre „mutaţiile valorilor estetice din ultimele două decenii”. Titlul vrea să sugereze înaintarea în fluxuri şi refluxuri a scrisului. Dintotdeauna.

De la vedere la vedenie. Împrumut terminologia Ioanei Em. Petrescu (din Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, 1989). Pe scurt şi anume simplificat: poezia începe prin a fi privire, iar poetul fotograf înregistrează realitatea de pe o poziţie oarecum pasivă şi autosuficientă, încântat de performanţele sale cathoptrice, naiv ornante. Sensul impresiei este dinspre lume spre ochiul poetului. Prin saltul la viziune, poetul magician ia o anume distanţă faţă de datele reale şi le recompune în tablouri cu ambiţii vaste, în lumi deviate şi autonome. Sensul impresiei se schimbă, ea se revarsă din ochiul poetului (fie el şi ochi al minţii ori al visării) spre lume şi-i împrumută dimensiuni din familia sublimului. În fine şi tot pe scurtătură, în era imaginii, poetul nu mai priveşte şi nici nu mai proiectează viziuni. Posesor al unei libertăţi alunecoase şi perverse (căci îi retrage dependenţa, duşman redutabil, bun conducător de expresivitate artistică şi provocator de atitudine „nobilă”, şi îi reduce drastic autoritatea şi condiţia de ocrotit), hărţuit de informaţii contradictorii, căci libere şi ele, avid consumator de viziuni de-a gata, fie ele filme, reclame, lume virtuală, poetul de azi (dar discuţia poate fi extinsă şi la alte genuri literare!) este captiv unei reţele de imagini prin ochiurile dense ale căreia abia de mai poate strecura frânturi de privire şi zdrenţe de viziuni. Invadat de puhoaiele de „variante de lume” secretate de specia umană asistată de maşini tot mai sofisticate, nu le mai poate concura decât aruncându-se în vârtej. În era omului micşorat şi infantilizat, intră în scenă ori în ob-scenă (cum ar zice Baudrillard) biografismul, cu toate derivatele şi rudele sale. Şi vedenia: nici privire, nici viziune, un soi de hologramă atârnând între, ca un „soare înşelător”.

Poetul, sub vremi şi sub imagini, deopotrivă, traversează faza mizerabilistă a denegării. E o greaţă pozitivă, în primul său timp, fiindcă ţine trează contradicţia, înfruntarea. Pasul următor e cel al secretării naturalist-onirice a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine. La optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris era încă o constatare soft; oars combinatoria încântată de propriile performanţe putea ţine încă loc de spunere inedită, originală. Acum, ajuns la saţ, poetul face inventare abulice ale invaziei pe care o suportă/degustă/gestionează. Pe de altă parte, minimalismul (în ambele lui sensuri: de fixare îngustată pe lumi mărunte şi de utilizare a unui instrumentar minimal, auster) recuperează în eprubetă măreţia pierdută a omului. Manualele de „ratare şi nimicologie”, cum le numeşte Ştefan Manasia, sunt regăsibile în multe dintre cărţile de poezie ale ultimilor ani. Luciditatea alimentată livresc află degrabă că armele sale sunt fragile. Cuvântul poetului nu mai contează. Ordinea e inexistentă ori ocultă. Ne aflăm, crede Baudrillard, pe o bandă a lui Moebius, într-un univers complet aleatoriu. Semnalele venite pe toate canalele şi prin toate reţelele sunt atât de copleşitoare, de disparate, de schimbătoare, de asurzitor-aiuritoare, încât, paradoxal şi chiar tragic, poetul le poate asuma oricând în secvenţe libere şi inutile; ele îl „reprezintă” în orice combinaţie le-ar recepta fără a-i mai spune ceva cu adevărat. Anarhismul, de la sine înţeles, e unul vătuit, căci nimic nu mai este subversiv când totul e permis. Obscenitatea atinge forme paroxistice şi demolatoare. Astfel, de la privire şi viziune, se ajunge la tirania imaginii „străine”, la vedenia ob-scenă, despuiată, fără distanţă şi privacy, sufocantă. Când totul se petrece în văzul lumii, neruşinat şi fără rest, niciun refugiu nu mai e accesibil. Exhibarea nu asigură feed-back-ul sperat, căci văzul lumii e şi el indiferent, apatic, istovit de avalanşa căreia îi este supus, la rându-i. Nu mai e comunicare autentică, ci repliere autistă sub luminile scenei. Ca şi corpul, cuvântul dispare „în spatele propriei sale vizibilităţi”(vezi Aurel Codoban, Imperiul comunicării). Adevărurile sunt toate ca şi cum (als ob). Aservite consumului, se pierd. O soluţie de criză: apelul la recuzita resuscitată a suprarealismului de diverse nuanţe, cu ingrediente onirice ori intermediari etilici, şi chiar la un misticism extenuat. Nu lipseşte poeziei de azi o anume dimensiune romantică, în sensul situării sale în postura de uzurpator al răului. Poetul se instalează cu instrumentele sale deviante în chiar centrul crizei şi, locuind-o poetic, o zădărniceşte. De vreme ce autobiografiile au fost, şi ele, scrise toate, nu mai „merge” pe piaţa existenţială şi scripturală decât autoficţiunea, fie ea dezamăgită, minimalistă, abera(n)tă, senzuală, onirică, deşucheată, fracturată, sfidătoare. În era biografistă, ocazionalul îşi (re)găseşte locul. Mai presus de simptomele unui „real” anume, interesează „ocazia” existenţială, transcrisă fidel, cu haşurări ciuruite (căci imitaţia, surogatul, simulacrul stau la pândă) prin care pot încăpea oricâte înţelesuri, niciunul definitiv. Inflaţia reperelor existenţiale sufocă orice încercare de sinteză, universul nu mai e accesibil decât în fragmente suspendate într-un prezent monoton şi, paradoxal, în nestăpânită metamorfozare. Poemul-vedenie e pe fază.

Întoarcerea refulatului. Principiul realităţii fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de principiul transparenţei, vedenia e un surogat care împacă – iluzoriu – atât nevoia de constituire a unei referenţialităţi securizante, ţinând de vedere, cât şi dorinţa de a înlocui un real nesatisfăcător cu o lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. Însă, în lumea proximităţii şi a transparenţei, a vizibilităţii impudice, ochiul îşi pierde acuitatea, iar viziunea, încrederea în sine. Anemierea peisajului real prin chiar inflaţia de „realuri” şi dispariţia vechiului „loc public”, înlocuit acum de locuri de trecere, accentuează replierea în sine „în văzul lumii”. În ciuda exhibării senzuale şi sexuale sau tocmai de aceea, una dintre marile teme tradiţionale ale poeziei – dragostea – se vlăguieşte, dispare. Vizibilitatea totală a corpului sexuat e ucigaşă, anulează taina, misterul, „poezia”.Sexul eliberat de stigmatul „păcatului” a răzbit la lumina zilei, vorbeşte. Ieşirea din ipocrizie nu aduce însă efectele scontate. Impasul e evident. Poezia de azi nu mai are/nu mai poate avea nimic „romantic” în ea, decât, poate, romantismul pe dos al dez-inhibărilor. Iubirea ca în cărţi sau ca în filme este un construct, asimilat de societatea umană dinspre livresc şi funcţionând ca amăgire şi model secole în şir, dar care îşi revelează, sub ochiul dezîncântat al sincerităţii obscene, ridicolul. O poezie a iubirii, a îndrăgostirii, a fiorului nu mai e cu putinţă. Străbătută de sexe tumefiate, dezgolite, de penetrări – veritabile ţintuiri ale sexului opus –, poezia erotică de azi identifică scene „emoţionante” doar în singurătatea masturbantă („viaţa e plină de labe triste”, crede bătrânul Muşina), însoţită de mici vedenii castratoareşi de revolte. În perspectiva neagră şi dezabuzată pe care şi-o asumă deliberat, poezia contemporană şterge până şi diferenţele dintre sexe; şterge, mai ales, depărtarea necesară tânjirii după celălalt. Femeia nu mai apare decât rareori întreagă, doar părţi din ea, excitante, halucinant-hulpave, bântuie coşmarul impotenţei verbale într-un discurs îndrăgostit pe dos. Coborâtă până la gesturi primare şi icnete, poezia îşi pune în primejdie condiţia de a fi grea. Îşi subminează înălţimea.

Încet, încet, lucrurile se schimbă. Nu o re-sentimentalizare a discursului se petrece, ci o recuperare a emoţiei şi a înfiorării, esenţa însăşi a poeziei. Abia sesizabilă, o gesticulaţie anti-sex se instalează deja în sub-textele contemporane, mai ales la tineri, pentru care sexul eliberat e de ordinul firescului şi nu mai poate satisface el singur nevoia de liberă exprimare de sine. Refulatul dă semne că întoarcerea e posibilă. Ea se întâmplă deocamdată printr-o ramificaţie oarecum domestică a iubirii. O recuperare a relaţiei romantice, delicată, gingaşă, jucăuşă, liber-fantasmată, are loc prin raportare la progenituri. Copilul e utilizat ca breşă prin care se pot strecura în poem, din nou legitime, iubirea, tandreţea, emoţia care face să-ţi fugă pământul de sub picioare. Copilul, fie el Mara, Crina ori Sebastian, e cel care deţine „modelul” în stare să re-pună lumea în ordine şi să-i dea un sens omenesc. Poeţii-taţi se întrec în supuneri înduioşat-expresive la măreţia inegalabilă a copilului lor, încărcat – pe bune, dar şi artificial, ca o veritabilă creangă de Salzburg a discursului îndrăgostit – cu puteri deloc la îndemână maturilor şi cu un acces la misterele simple ale biologicului, ale viului, ale visceralului uitate de adulţi.

Moartea iese în faţă. Îndată după 1989, libertatea cuvântului a adus după sine o severă diminuare a însemnătăţii lui. Ieşite la drumul mare, vorbele au exersat dezmăţul, blestemul, injuria. Limbajul înalt al poeziei sună dintr-o dată firav, dacă nu de-a dreptul ridicol într-o lume eliberată explosiv de norme. Dar, dacă iubirea, dăruirea, nostalgia, apartenenţa, revolta subversivă nu mai au trecere şi nu se mai pot auzi în vacarmul libertăţii fără hotare, moartea revine în prim plan şi hotărniceşte. Muritudinea e generoasă, melancolică, foarte democrată şi nepăsătoare. Poate fi curtată şi sfidată, poate fi privită în ochi, iar în jurul ei poemul poate fi din nou meditaţie neliniştită, cu tonalităţi înalte, grave. Obsedat, la modul depresiv şi haotic, de viitor, de un viitor pe care nimeni nu îl mai promite, nu îl mai descrie şi nu-l mai anunţă decât, când şi când, în scenarii apocaliptice reluate periodic, poetul recuperează cel mai definitoriu dintre „viitorurile” sale: muritudinea.

Postmodernul s-a descărcat de responsabilitatea prospectării viitorului aşezându-se într-un prezent cu privirea aţintită înapoi. Şi-a lărgit atât de peste măsură trecutul „posedat”, încât viitorul, adică moartea, s-ar putea să fie amânată ca nefiind stringent necesară. Superficialitatea gândirii postmoderne e sinonimă cu larga cuprindere, dar şi cu eliberarea de adâncimi iluzorii. Doldora de „ştiinţă” ori de „ştire”, individul se recunoaşte incapabil să mai vibreze la măreţii şi se deschide zvonurilor libere. Citit printre rânduri, jocul de-a ne-moartea e sensul serios, grav, patetic al postmodernităţii. Modernul dorea să fie altfel în drumul spre moarte. Postmodernul vrea să fie în toate felurile deodată, tocmai pentru a evita drumul. Dez-iluzionarea e cea mai mare dintre iluzii, dez-amăgirea e amăgirea la pătrat.

Dacă nu pot încă deprinde „disciplina finitudinii” (cum o numeşte Liiceanu), proprie exclusiv vârstei senectuţii, poeţii tineri de azi au acces la sentimentul morţii intravitale. Situarea lor piezişă şi suspendată, într-un prezent al aşteptărilor înşelate, le asigură, în doze variabile şi cu modalităţi de gestionare personalizate, precocitatea ţinerii morţii sub ochi (sintagma aceluiaşi Liiceanu). Dacă apelez la grila de descifrare a înfăţişărilor morţii din L'Homme devant la mort,cartea lui Philippe Ariès, pot spune că poezia tânără asumă deopotrivă moartea domesticită, „noi murim cu toţii”, experimentând umilinţa destinului comun şi uniformizator; moartea de sine, cea care se separă de comunitate şi specie şi exaltă privilegiul „testamentului” (opera literară), colonizând în proiect lumea obscurului dincolo; moartea celuilalt, romantică, deviind spaima de moarte spre celălalt, cel drag, prin compromisul frumuseţii; dar şi moartea pe dos, răsturnată, negată prin „medicalizare”, din contemporaneitate, o moarte din nou sălbăticită care poate fi sfidată, hărţuită, temută cu nesăbuinţa tinereţii. Înţelepţi, ironici, exasperaţi, hăituiţi de vedenii şi visând viziuni salvatoare, scriitorii ultimelor două decenii deţin „ştiinţa morţii”. Adică o cale de recuperare a stilului înalt şi, prin el, de reinstalare a Poeziei printre modalităţile specific umane de instrumentat dosarul fiinţei muritoare. Potrivit legii ondulaţiunii universale.