Există câteva foarte bune cărţi de proză care utilizează ceea ce am numit provizoriu, în aşteptarea unui termen mai potrivit, privirea amănunţită şi picturală. Ele convin călătoriei mele capricioase şi libere printre cărţi, întâmplări şi amintiri, dar şi bănuielii/credinţei că totul se leagă de tot, într-o ţesătură cu înţelesuri infinite, şi că, deci, cioburile vor rotunji ele singure un înţeles, chiar dacă vor părea şi chiar sunt, de multe ori, lăsate în suspendarea lor deschisă. Această privire ştie calea. E cea a amintirilor provocate anume. Am descoperit, de o vreme, că pot lucra după plac cu un detaliu, cu un semn memorativ – dacă îmi fixez suficient de mult privirea interioară pe un obiect sau pe o secvenţă dintr-o întâmplare, ea generează în jur, rând pe rând, celelalte obiecte, apoi alte detalii, sentimente, stări, culori, mirosuri, transportându-mă acolo, atâta timp cât reuşesc să ţin privirea aţintită; aş putea chiar crede că pot pleca de tot acolo, dacă îmi e destul de mare concentrarea şi, poate, dorinţa. Căci dorinţa ne alcătuieşte, cu necesitatea gâfâindu-i pe urme... Mă pot mişca în încăpere, dând aproape fizic la o parte uitarea aşternută pe lucruri ca un praf gros. Văd treptat împrejururi, lucrurile scoase din uitare îşi amintesc vecinii şi mi-i dezvăluie. Memoria are ochii aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului îi poate trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe câteva detalii „reale”, poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii întregi. Poate ţine, la o adică, locul Istoriei. De continuat!