Privirea scandinavă sau despre subtext

În 2005, se lansa la Cluj un volum de Nuvele norvegiene traduse în limba română de Sanda Tomescu-Baciu. Cartea reuneşte doisprezece scriitori, de la Knut Hamsun la Unni Lindell, ilustrând un secol de literatură la un secol de independenţă a Norvegiei (1905). Într-un preambul al evenimentului, constatam destule asemănări între cele două lumi: un popor mic, o întârziere a Istoriei (Ibsen număra „patru secole de întuneric”), o doză de „exotism”, o ieşire târzie de sub stăpâniri străine. De aici încolo, însă, fireştile diferenţe.

Dacă eu, cititorul român, mă situam confortabil în scrisul unor Hamsun, Ibsen, Sigrid Undset, cu o lectură oarecum atemporală şi căutând mesaje nu doar inedite, ci şi infinite dincolo de forma impecabilă, aflam acum că literatura norvegiană a ultimelor decenii traversa o oarecare tensiune, că încerca ieşirea din complexul acestei „triade copleşitoare”, că părăsea şi faza dogmatică, politică, radicală a anilor 70 şi se căuta insistent şi declarat pe sine asemeni personajului din Lumea Sofiei a lui Jostein Gaarder. Cine eşti tu? e întrebarea/somaţie a identităţii. Răspunsurile sunt multiple şi libere, dar, mai ales, nicidecum în divorţ cu literatura bună a perioadei anterioare. Oricâte imixtiuni ale politicului ar fi deviat înaintarea destinală a marilor scriitori, ele nu reuşeau să impieteze asupra solidităţii unei construcţii deopotrivă estetice şi existenţiale. Temele cu majusculă nu sunt extenuate de trecerea timpului şi nici de modificările social-politice de prim plan. Ceea ce stă prins ca într-un chihlimbar e omul cu zbaterea sa de a (se) cunoaşte şi de a afla un drum care să fie al său. Literatura îşi arogă încă o dată dreptul de a fi deschisă, haotică, fantezistă. Se exersează reîntoarcerea la „mare, moarte şi iubire”, se urmează căile sugerate de poezie, mereu aflată – graţie lapidarităţii şi ambiguităţii înalte şi încăpătoare a enunţurilor sale – cu un pas înaintea celorlalte specii în sondarea de sine a fiinţei. Nu e de mirare că pentru Lars Saabye Christensen reţeta succesului stă în combinarea povestirii cu poezia. Abordarea realistă ţine aproape de cea suprarealistă, investigaţia psihologică nu e incomodată de reînvierea policier-ului (vezi seria de scriitori nordici apărută la Editura Trei) şi a cărţilor populare, căci poveştile despre oameni au nevoie de suspans şi magie. Suspansul nu e simplu ingredient minor şi ultim, el, dimpotrivă, nu face decât să dea şi mai multă pregnanţă detaliilor psihologice şi are la îndemână situaţii de criză în care se revelează complicate relaţii sociale şi veritabile filosofii de viaţă. O puternică, anume întreţinută culoare locală – accesul la universalitate, o spun prozatorii norvegieni încă o dată, se face prin fine, insistente şi atente incizii în ceea ce e mai specific unui loc anume – îşi îngăduie abateri spre imaginarul nestăpânit, spre non-realism şi exotic. Instrument redescoperit: limbajul, cu asumata întoarcere la forţa cuvântului şi la poezia lui secretă.

Prozele din volum taie până la os evenimentul mărunt, cu o scriitură dezvrăjită şi încântătoare. Marca cea mai personală a perspectivelor auctoriale mi s-a părut a fi privirea norvegiană, amănunţită, privirea scandinavă: un ochi atent, aţintit şi lacom, căci lumina e avară în tărâmurile nordice, măreşte detaliile cotidianului şi izbuteşte să acorde din nou importanţă vieţii pure şi simple în plină eră a minimalizării/micşorării omului. O mare receptivitate la semnele prejmei şi o ştiinţă aparte a înscenării sunt trăsăturile forte ale acestor nuvele exemplare. Recursul la povestire şi poezie vorbeşte, în fond, despre Istorie, pe de-o parte, exterioară, supra-pusă, teritoriu al faptelor şi al imperativelor social-politice, şi despre existenţa individuală, pe de altă parte, interioară, sub-pusă, zonă a negocierilor cotidiene cu sine şi cu ceilalţi, amestec de supunere şi revoltă. Accentul cade pe cea de-a doua perspectivă. Excelentele tablouri istorice rămân fundal, când indiferent, când vag tensionant, al mişcărilor fiinţei în viaţa sa limitată şi foşnitoare. Privirea scandinavă pe ea îşi fixează atenţia.

Am adăugat, în timp, şi alte detalii acestor constatări. De pildă, Per Petterson, cu La furat de cai. O carte despre linişte, singurătate, despre măruntele fleacuri ale zilei care alcătuiesc o viaţă de om. Nu e o proză minimalistă, ci una de infinită scrutare a detaliilor din credinţa că ele ascund şi tot ele pot revela un sens. Apare şi războiul, da. Era acolo, nu putea fi ocolit. Dar el este un condiment cumva facultativ şi marginal. Are rolul stării de criză potenţatoare a relaţiilor interumane profunde. În plus, situarea în natură: prezenţa ei în toate întâmplările existenţiale, oricât de fugitive ori de dramatice, e inevitabilă. Prozatorul spune într-un interviu: „But of course, I write about it because it is there, especially here in Norway. If you go 15 minutes out of any town, you are in the woods, looking out on the sea, or up in the mountains. Not writing about it would seem strange”. Pădurea şi marea, ambele metafore cu vechime uimitoare în imaginarul uman, se încarcă în proza norvegiană cu o stranie forţă ritmică. Prezente mereu, ele îşi potenţează simbolistica, sunt deopotrivă familiare şi străin-agresive. Semne ale unui acasă ameninţat permanent, cer atenţie şi ocrotire pentru a le oferi la rândul lor. Locuirea fragmentată e încărcată simbolic până la atingerea coerenţei fundamentale.

Prozatoarea Kari Brænne a adus cu sine, la Cluj, în 2013, cartea sa Under de dype skyggene av løvtunge trær (încă netradusă în română: Sub umbra grea şi adâncă, aproximativ). Vorbind despre felul în care s-a ivit ideea cărţii, prozatoarea a descris locul care a somat-o să-i născocească povestea. E vorba din nou despre un anume dramatism al naturii norvegiene, despre povestea pe care orice colţ de pădure o poate găzdui sau inspira. Detalii fine, psihologii în filigran sunt exaltate de aceeaşi privire scandinavă pentru care fiecare linie valorează. Planurile romanului se imbrică neobosit până când fragmentele de puzzle existenţial compun un desen. Dar e doar unul dintre desenele posibile. Proza norvegiană posedă şi această artă a mesajelor deschise. Personajele au o mişcare fantomatică, contururile lor joacă în lumini şi umbre, adevărurile şi minciuna se întretaie, sunt în mişcare, adevărul nu e niciodată definitiv. Tainele ascunse în căsuţa din pădure nu se vor descifra niciodată până la capăt. În fiecare poveste de viaţă rămân umbre adânci, ca adâncurile de pădure, şi mişcătoare, ca valurile mării. Istoria cu majusculă este fundal inevitabil şi incontrolabil. Pe sumbra ei desfăşurare se joacă textura complexă a vieţii indivizilor. Cele patru generaţii convocate în roman îşi negociază abulic ori încrâncenat adevărurile. Măcinaţi de singurătate, oamenii sunt bântuiţi de sentimentul vinovăţiei, de remuşcare, de spaima de neîmplinire şi moarte zadarnică. Războiul a avut şi aici rolul său, dar el e doar hârtia de turnesol care pune în evidenţă cele mai adânci resorturi ale fiinţei. Cu remarcabilă ştiinţă a detaliului semnificativ în ordine umană, istoria personală devine hologramă a unei întregi Istorii.

Excepţională privirea scandinavă în Beatles, cartea lui Lars Saabye Christensen (vezi şi Herman sau Fraţi pe jumătate). Dusă până în pragul halucinaţiei, ea lucrează pointilist, dilată fiecare detaliu şi extrage din el ingredientele din care, în final, se va putea identifica tabloul mare, sensul general-uman. Fragmentarea, neaşezarea, mişcarea oarecum browniană sunt perfect motivate de personajele adolescente în căutare de busolă. Prinşi în vâltoarea rebelă a anilor 60, cei patru adolescenţi exersează variante de stăpânit lumea, se lasă purtaţi de curente ideologice divergente, cred în idealuri nobile, dreptate, interes comunitar şi uman la scară mondială. Pe măsură ce înaintează spre vârsta maturităţii, în doar 4-5 ani, ei se vor izola în destinul propriu şi inconfundabil, vor ceda compromisurilor, se vor angaja pe cărări nu doar individualizate, ci şi extenuate. Exuberanţa, îndrăzneala, spiritul de sacrificiu se tocesc treptat. Marea forfotă a anilor 60 aduce o schimbare de perspectivă la nivelul societăţii, câştigă nişte teritorii în zona nonconformismului şi libertăţii, renunţă la o sumă de prejudecăţi, dar nu schimbă mai nimic la nivel de individ matur prins în angrenajul social. La întrebarea „cine sunt eu?”, personajele răspund cu potop de detalii legate de contextul anilor 60, cu o extraordinar lucrată secţiune panoramică într-o perioadă anume de timp, dar răspunsul ultim e, mereu, unul singur. Indiferent de mersul Istoriei, mai lin ori mai accidentat, omul se revoltă ori se supune, râde ori plânge, iubeşte sau urăşte, trăieşte ori moare. Iar aceste gesturi fundamentale asigură coerenţa lumii dincolo de fragmentare şi derizoriu.

În Nuvele norvegiene, Lars Saabye Christensen era prezent cu proza Frizerul pizmaş, mică bijuterie despre condiţionările omului de către om. Angrenajul social este inevitabil asupritor şi frânează manifestarea liberă de sine a omului chiar dacă nu va putea fi raportat la un regim politic dictatorial. Prozatorul amănunţeşte, cu ironie gravă, hipnotică, viaţa umană până la a urmări clipele care se târăsc contorsionat, într-un mic infern cotidian, incapabile de zbor şi de vis.

Privirea scandinavă, cea care integrează existenţa umană din fărâme disparate, este prezentă în fiecare pagină a noii sale cărţi: Vizionare (apărută de curând în excelenta versiune românească semnată de Sanda Tomescu-Baciu la Editura Univers). E vorba aici despre coexistenţa impenetrabilă (despre care ştia multe Camil Petrescu!): „Dar în noaptea aceea m-am trezit pe la trei, pentru că ea stătea în şezut în pat, ghemuită, cu capul între picioare. Aducea cu un arc întunecat, curbat şi subţire.[…] Nu cred că mai văzusem singurătatea mai limpede ca acum: spatele încovoiat al lui Cathrin, un cerc, propria sa umbră. Şi asta mă însingura de două ori. Ea era oglinda mea. Eram însinguraţi împreună. Am rămas cât mai nemişcat cu putinţă”. Eroii nu se confesează, nu se lămuresc sondând deschis abisuri şi nesiguranţe. Impenetrabilitatea şi singurătatea sunt vag ameliorate prin punerea alături a două obiecte, a două senzaţii. Vizionările de apartamente sunt o metaforă, nu e vorba de a repara o relaţie prin experienţe erotice inedite, ci de a încerca evadări parţiale, ieşiri din cercul implacabil al destinului uman limitat. Prinşi în relaţii sociale banale şi incomodante, oamenii sunt asemenea bâtlanului alb, delicat şi zvelt, cu aripa prinsă în gheaţa pârâului. Căci oricât de multe sunt începuturile, „sfârşitul este mereu doar unul singur” şi el se petrece în nevindecabilă, atroce singurătate. Privirea scandinavă e legitimată şi în intervenţii ale personajului masculin, un scenarist abulic: „M-am apărat în cele din urmă cu ideea că suma detaliilor este cea care până la urmă face povestea, nu-i aşa? Lucrurile mici, da, lucrurile mărunte, iată motto-ul meu” […] „Ceea ce mă interesa erau detaliile perspectivei, uşoarele devieri care pot modifica total imaginea, şi atunci nu pot să nu mă gândesc şi la viaţă, nu pentru a fi neapărat profund, dar oare nu se întâmplă la fel când cel mai mărunt lucru îţi poate întoarce viaţa pe dos?”

Ca în Beatles, acţionează şi aici voinţa goală şi oarecum fără frunte de a te simţi implicat („voiam să ne lăsăm cuprinşi de o revoltă justificată”; „Să nu te plictiseşti. De asta ne temeam cel mai tare. Nu doream să ne maturizăm. Nu voiam să ajungem până la miezul lucrurilor. Voiam să rămânem doar la suprafaţa lor. Era suficient de profund pentru noi”), dar sentimentul stăruitor rămâne cel al trecerii inutile şi al ameninţării dinăuntru: „Când privesc afară, pădurea se apropie, mai întunecată şi mai deasă ca niciodată, până când mă împresoară, da, aşa este, am avut dreptate, pădurea chiar se apropie, se apropie tot mai mult”. Dialogurile sunt suspendate, comunicarea nu se petrece până la capăt, înţelegerea e mereu parţială, spaima de a denatura spusele celuilalt denaturează la rândul ei: „mi-am dat seama că toate aceste cuvinte pe care le rostisem deja păreau goale, ca nişte vaze frumoase, dar fără flori, chiar dacă eu credeam în ele […], dar nu gândul din spatele lor este cel care contează, nu, de fapt chiar nu contează, căci oare cum ar putea cineva cunoaşte care este gândul din spatele cuvintelor, dacă acesta nu se vede?”; „Ce vrei să spui cu asta? Toţi se întrebau unii pe alţii: Ce vrei să spui? Era, de fapt, cea mai periculoasă întrebare pe care ne-o puteam pune. În interiorul nostru eram temători şi neîncrezători. Ne aflam în epoca subtextului”.