Deocamdată, e greu de găsit un adevăr „cât de cât” absolut dincolo de cel al muritudinii, şi el fragilizat de speranţa nemuririi sufletului, dar şi din perspectiva ignoranţei parţiale a omului faţă în faţă cu adevărul său definitoriu, acela că e o fiinţă muritoare. Interesant romanul-ipoteză al lui José Saramago, Intermitenţele morţii. Dacă am fi veşnici, ar fi obligatoriu să avem determinări clare şi posace în eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mişcarea vie pot muri şi crea.Faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale fiinţei muritoare, omul are doar soluţia ficţiunilor în lanţ care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filosofia lui ca-şi-cum, vaihingeriană – într-o lume de incertitudini şi haos, omul îşi confecţionează neobosit ficţiuni care să-i dea iluzia, necesară supravieţuirii, că totul e sub control, că lumea ascultă de nişte legi identificabile). O ficţiune e adoptată dacă răspunde unei nevoi personale, dacă satisface o necesitate intelectuală, dacă poate „calma o nelinişte a inteligenţei noastre” (Ortega y Gasset). Adevărul ei e mereu relativ şi provizoriu, aşadar încăpător.

Ştiinţa şi disciplina morţii, asumate fără ingrediente dogmatice, îi erau la îndemână lui Saramago. Tot aşa ideea că omul „moare fiindcă e viu” (vezi Intermitenţele morţii). Deşi autoexilat şi din cauza neînţelegerilor legate de luciditatea incomodă a cărţilor sale, cei 20 de mii de oameni care l-au însoţit la funeralii, plus decretarea doliului naţional răscumpără o parte din obtuzitatea contemporanilor săi. José Saramago este scriitorul meu preferat, unul dintre cei zece la care pot reveni oricând sigură că voi mai afla ceva despre mine, despre om, despre lumea vorbelor lui. Pentru Memorialul de la Mafra (îi spun în continuare aşa, sub acest titlu l-am descoperit şi aşa rămâne pentru mine) îşi alegea un motto din Marguerite Yourcenar, recunoscând singur seducătorul amestec de erudiţie şi magie turnat în pagină. Ironia secondată de lirism se petrece la el în absenţa totală a inocenţei, dar şi prin mimarea inocenţei căreia îi sunt iertate indiscreţia şi impudoarea. Încărcătura barocă a frazei înlesneşte, în jocul ambiguităţii, accesul prin realitate la irealitate: „odată plăsmuite, istoriile ajung să fie mai adevărate decât întâmplările adevărate pe care le povestesc”. Acel aproape sfârşit, acea aproape rotunjire, acea mişcare inversă dinspre ficţiune înspre istorie, dinspre viitor spre prezent conferă cărţilor o sfâşiere continuă, frenetică. Pluta de piatră, Eseu despre orbire,Toate numele, Peştera, Anul morţii lui Ricardo Reis, Omul duplicat, Istoria asediului Lisabonei, Eseu despre luciditate, Călătoria elefantuluisunt, pentru mine, cărţi fundamentale (cărora Mioara Caragea le-a dat o impecabilă haină românească). Prin intermediul lor se sugerează câteva dintre adevărurile esenţiale pe cale de a fi uitate: „Ochii creează diversitatea lumii şi făuresc minunile”, nici veşnicia nu e veşnică, relativitatea şi schimbarea sunt daruri omeneşti, dacă ar fi posibil ultimul cuvânt lumea ar fi pierdută în „negurime”. Nu există doar un început pentru lucruri şi pentru oameni, înaintea fiecărui început identificat mai există unul, „ceea ce n-are explicaţie, mai are niţel de aşteptat.” Omul trebuie să caute, să aleagă, să citească semnele cele mai neînsemnate. Viaţa este o lectură activă şi valorizantă şi numai de oameni depinde dacă vor trăi astăzi continuând apatic ziua de ieri sau vor şti să înceapă „de la rădăcină şi de la leagăn ziua cea nouă”. Evanghelia după Isus Cristos e o carte prea densă, prea mare, prea adâncă pentru minţile înguste sau îngustate de prejudecăţi. Umanizarea biografiei lui Isus Christos mi se pare cea mai adevărată şi mai înaltă recunoaştere a rolului său – direct ori indirect, real ori manipulat/ficţionat – în istoria ultimelor două milenii.