Scriam altădată, într-un serial din Tribuna, despre „poezia în văzul lumii”, inventariind semnalmente ale poeziei de azi din perspectiva eşuării (programatice ori mimetice) din viziune în vedenie, dar analizând şi tentativa vag-disperată de a înlocui contraforţii estetici ai poemului cu aglomerări informe, joase, mărunt priapice, ivite şi din neputinţa de a „satisface” altfel Poezia cu majusculă.

Zarva şi zavistia din ultimii ani îmi arată că, dacă la nivelul poeziei lucrurile se reaşează vizibil şi consistent (fără a-şi pierde prospeţimea şi forţa), la cel al lumii literare, îşi ies tot mai des din ţâţâni. Deşi cu acces (măcar teoretic!) la cuvintele puterii, adică la cele potrivite, scriitorii imită moda zilei, dedându-se, într-o nesăbuită veselie, la „datul din casă”. Nemulţumirile, supărările, insatisfacţiile mari ori mărunte nu se mai negociază şi rezolvă (nici măcar în cazul „mărimilor”!) în interiorul casei/breslei, ci se aruncă neîntârziat şi pripit în ochii lumii. Ochi tot mai grăbiţi şi mai puţin receptivi la nuanţe, fiindcă au de ales esenţa din puhoi de zoaie turnate de dimineaţa până seara, din toate direcţiile, în piaţa publică. În celebra eră a comunicării, aceasta, comunicarea, a renunţat la efortul exprimării argumentate, atente, flexibile, şi se exercită în iritată devălmăşie, fără minime reguli retorice ori etice. A comunica nu mai înseamnă a-l asculta pe celălalt pentru a intra într-un dialog reciproc avantajos şi constructiv (fie el oricât de contradictoriu, de polemic), ci a sări cu gura, a spurca, a face de ocară. Metoda predilectă pare a fi aceea din media de scandal: atacă tu cel dintâi, spune orice, întunecat să fie, doar aşa poţi acapara pagina întâi. Dezminţirea se va publica, oricum, în vreun colţ de pagină, n-o va lua nimeni în seamă. Libertatea de opinie nu mai e secondată de obligaţia subînţeleasă de a dovedi că opinia ta e valabilă, de a furniza probe. În urmă cu câţiva ani, mi se punea în seamă, într-un ziar local, un neadevăr sfruntat. Am sunat la redacţie şi am întrebat de ce nu s-au făcut cei zece paşi care îi despărţeau de biroul meu pentru a afla cum stau lucrurile cu adevărat. Mi s-a răspuns senin: „O, doamnă, dar ştim, însă altfel ştirea nu avea niciun haz!”. Am rămas fără replică! Acest haz care atrage cumpărătorii e mai important decât necazul pe care îl provoacă. Tot aşa cum dreptul publicului de a şti, de a fi informat e înţeles adesea ca drept de a viola intimitatea oricui, căci azi „gaura cheii” e instrument depăşit, cerinţa în trend e a uşii larg deschise pentru a se vedea totul. Chiar dacă acesttot nediferenţiat va fi uitat în clipa următoare, dimpreună cu toate celelalte dezvăluiri „eveniment”, iar cel „dezgolit” va rămâne singur să-şi lingă rănile. Dar ce contează? În toată această hărmălaie, cumpăna gândului nu are trecere, darmite gândul de pe urmă.

Paşnică şi foarte puţin inflamabilă, tentată să relativizez, câteodată excesiv, lucrurile, încă mai cred că „datul din casă” (sau spălatul rufelor în văzul lumii) nu e soluţia optimă în nicio împrejurare gata să scoată scântei. Ştiu – din experienţa ultimelor decenii – că se va reţine mai ales cearta, că va atrage scandalul, că împroşcarea cu noroi va primi degrabă like-uri (cea mai neangajantă formă de „implicare”!). Că măruntele adevăruri relative care fac suportabilă viaţa în societate nu vor ieşi la iveală, căci vor fi copleşite de „absolutul” acuzei. E mult mai lesne să critici de pe margine, decât să pui umărul din interior să se îndrepte lucrurile. Nu am găsit, în diversele, multele comentarii, nicio singură soluţie practică, nicio propunere concretă, doar variante ale vechii formule „dreptatea e exclusiv de partea mea, iar cine nu-i cu mine e, neîndoielnic, duşmanul meu”. Adevăratele probleme cu care se confruntă Uniunea sunt deja cronice şi ele decurg din lipsa fondurilor care să asigure o funcţionare neaccidentată, normală. Lunile pierdute în bătălii de la distanţă, neapărat publice şi contondente, se puteau ocoli prin discuţii faţă în faţă, prin dialog, prin cântărire atentă a divergenţelor şi găsirea împreună a ieşirii din impas.

Mulţi dintre cei implicaţi în feluritele scandaluri ale anilor din urmă (din toate taberele şi indiferent de apartenenţe sau afilieri) sunt scriitori pe care îi preţuiesc şi îi urmăresc cu interes şi, nu de puţine ori, cu coincidenţă de opinii. Ce anume s-a întâmplat ca, dintr-o dată, să abdice de la gândirea cumpănită? De unde nepăsarea („negândirea la”, zice etimologia, căci de la pensare vine păsarea) faţă de urmările gesturilor noastre pripite?

Nu mai intru în detalii. Voi spune doar că să vorbeşti ironic şi depreciativ despre „bătrâna” instituţie arată că ai o problemă de perspectivă culturală – toate ţările lumii consideră „bătrâneţea” instituţiilor lor un semn de forţă, de tradiţie asumată, de mândrie. Şi că să condamni la neluare în seamă cărţile tuturor colegilor aleşi în funcţii de conducere înseamnă să-i pedepseşti (cei 5 ani de interdicţie sună a… lustraţie!) pentru că au decis să cheltuiască o parte din timpul lor pentru binele breslei, dar înseamnă şi să declari incompetent şi mânat de interese oculte, din pornire, orice juriu; când el nu-i decât marcat de diferenţa de gust (nediscutabil, zice dictonul!) şi de subiectivitatea oricăror alegeri omeneşti.

Cât despre arzătoarea chestiune a timbrului literar, mi-e greu să pricep inflexibilitatea încinsă a părţilor. Prima descoperire contrariantă a mea după 1989 a fost că scriitorul, deşi absent până atunci din nomenclatorul profesiilor, era plătit şi toată lumea socotea firească răsplătirea muncii sale (pe onorariul pe prima carte îmi puteam cumpăra o garsonieră!). Acum, prezent în fine în nomenclator, e considerat un fel de ciudat, unul care scrie fiindcă aceasta e damblaua lui, n-ai ce-i face, e bine să fie lăsat în plata Domnului, la propriu.

În fine, orice ins/grup are dreptul să ceară orice. Democraţia îi acordă deplina libertate de opinie, de exprimare, de atitudine. Dar aceeaşi democraţie nu promite nicidecum că ia în seamă pretenţiile unui ins/grup ignorând voinţa majorităţii. E regula simplă şi, câteodată, antipatică a democraţiei!

Şi încă ceva: ce-ar fi să pariem exclusiv pe cărţile noastre, pe capacitatea lor de a ne aduce faimă, bunăstare, respect? Ele se cuvine să fie în văzul lumii, nu înfruntarea orgoliilor noastre şi voinţa aiuritoare de a ţine cu orice preţ pagina întâi. Poate că astfel ni se vor clarifica şi soluţiile cu adevărat eficiente pentru a vindeca neliniştile breslei.

apărut în România literară, nr. 19/2015