Pe când tocmai scăpăta mileniul trecut – şi în sensul sărăcirii sale multilaterale –, am rămas singură acasă cu un laptop împrumutat pentru o lungă lună de vară. Până atunci, spuneam oricui mă întreba, foarte sigură de definitivul tabieturilor mele, că nu scriu decât cu pix negru pe hârtie uşor îngălbenită, poroasă, că trebuie să simt cum se rotunjesc literele în calda prelungire a mâinii mele… Furasem deja ceva meserie de la colegii mai tineri. Am început desenând în Corel, Corel Photo-Paint, Adobe Photoshop. Am re-descoperit ce lucru minunat e distorsiunea, câte valenţe bune ascunde Răul. Convertirea a fost totală. Nu mai scriu decât la computer, profit de puhoiul de opţiuni şi de miraculosul undo visând (cu un fior!) la cum ar arăta viaţa noastră dacă răzgândirile fără urme ar fi cu putinţă şi în realitate. Dimineţile scriu cu cea mai mare plăcere. Mă încântă discreţia eficientă cu care o „fereastră” mă anunţă, în zori, că „aţi avut 173 de probleme care tocmai au fost rezolvate”. Mă gândesc că nu altfel procedează trupul nostru traversând dezechilibre.

Citesc şi recitesc o carte până când se aleg sunete, culori, obsesii. Le slobod în mintea mea doldora de cuvinte şi imagini şi le las să-şi afle rosturi şi corespondenţe. Scriu „în gând”, văzându-mi de alte treburi, până când motivul prinde contur. Răstorn impresiile în pagină dintr-o răsuflare. Revăd totul pe îndelete, tai, ajustez. Şi încă ceva, în regim estival: aşa cum, la orele de chimie, în eprubeta rotită uşor deasupra flăcării se iveau coagulări şi precipitate ca-n poveşti, tot astfel lungirea la soare în balconul meu de sud (îndeletnicire dragă mie!) înfierbântă cuvintele, le activează valenţe aţipite, le asistă conexiunile. Când ceva se încăpăţânează să nu „sune” cum vreau eu, las computerul deschis şi gândesc cu ochii închişi, în şezlongul meu cel vechi şi comod, sub soare, la carte şi la scriitor. Rareori se întâmplă ca experienţa să eşueze...

apărut în Dilemateca (răspuns la ancheta lansată de Marius Chivu)