Tinerețe fără bătrânețe și alte răsfățuri vesperale

Simplificând: omul se definește (și) prin pasul important pe care l-a făcut transformând în artă nevoile sale fundamentale: hrana, adăpostul, perpetuarea. O dată cu descoperirea focului, apare gătitul (nu întâmplător, în limba română a găti e rudă cu a se găti, cu împodobirea veștmintelor și a trupului; amândouă trimit la senzația că lucrurile nu sunt gata, că mai pot fi îmbunătățite, că imaginația are spațiu de desfășurare), picturile rupestre sunt deja și înfrumusețări ale adăpostului. Dacă alte vietăți mor (unele) de îndată ce au asigurat perpetuarea speciei lor, omul a deturnat rostul actului sexual înspre plăcere și distracție, lăsând procreația în plan secund (dar nu secundar). Nemurirea se asigură prin urmași, firește, dar o nemurire de un grad mai înalt și mai personalizată poate fi atinsă prin operă. Specia umană îşi asigură dăinuirea nu doar prin moarte în beneficiul urmașilor, ca la celelalte vieţuitoare, ci şi prin „memorie culturală”. Altfel spus, chiar dacă „morţi sunt cei muriţi”, la specia umană, trăind viii, trăiesc şi cei morţi, iar viii trăiesc, ca fiinţe umane, doar fiindcă cei morţi li se încredinţează cu toată trudnica lor lucrare creatoare. De modul în care se realizează încredinţarea, de calitatea memoriei colective depinde viaţa unei comunităţi. Să laşi o operă înseamnă să-ţi consolidezi o apartenenţă. „Potrivit concepţiei noastre despre om şi despre istorie – spune Lucian Blaga –, fiinţa umană îşi găseşte realizarea supremă pe pământ, şi anume ca fiinţă creatoare, oarecum în restrişte, pe linia relativităţii şi în limitele ce i s-au hărăzit… Pe pământ îşi realizează omul destinul tragic şi măreţ” (Fiinţa istorică).Mântuitoare e doar creaţia: „Cel ce creează nu simte nevoia mântuirii”, a unei alte mântuiri, spune un aforism blagian. El poate să-l poarte pe Dumnezeu de mână fiindcă „nu cerul este promisiunea ce mi s-a făcut, ci creaţia”. Iar creaţia este implicită spiritului uman, o nevoie de frumos răsfrântă asupra obiectelor umile ale unei vieţi trecătoare, de multe ori împinsă în preistorie de potrivnicia vremilor. Muritudinea e un dat, subminabil doar prin creațiile care durează mai mult decât o viață de om. „Odinioară se ştia (sau poate se bănuia numai) că moartea e în om ca sâmburele în fruct. Copiii aveau o moarte mică, iar vârstnicii, una mare. Femeile o purtau în pântece, iar bărbaţii în piept. Dar o aveau, şi asta le dădea o ciudată demnitate şi o mândrie liniştită” (Rainer-Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge).

Ei bine, lucrurile par să capete în lumea de azi accente noi. Aforismele blagiene se umplu pe nesimțite de colb. Creația artistică (în sens larg) nu mai e cotată înalt la bursa existenței umane, nemurirea ar face bine să fie accesibilă direct și concret, fără vorbe „frumoase”. Îmbărbătați de progresele uluitoare ale tehnicii, oamenii pun la cale ne-moartea. O fac orbește, fiindcă nu sunt neapărat copleșiți de admirație în fața performanțelor minții omenești, nu doresc să afle amănunte despre truda minții creatoare de minuni, ci pretind să fie scoase degrabă la vânzare rezultatele ei. Au identificat o oportunitate de folosit în interes egoist. Pascal Bruckner – O scurtă eternitate. Filosofia longevității (2020) – meditează asupra raporturilor ființei umane cu bătrânețea și moartea, detaliind tendința/ispita mai nouă de a prelungi la nesfârșit speranța de viață, de a aboli moartea însăși ca nedreptate. Cad în mrejele acestei perspective utopice a nemuririi (Saramago o denunța în Intermitențele morții, imaginând un ținut al fără-de-morții și revelându-i grozăvia) cercetătorii din domeniul ingineriei genetice (cu ramura minoră, de suprafață, a chirurgiei estetice în luptă cu bătrânețea), nemurirea lor fiind una de laborator, oarecum teoretică; dar și oamenii foarte bogați („putred de bogați” – de meditat asupra expresiei: acumularea excesivă de temporalia e și ea un fel de moarte, de putrezire de-a-mpicioarelea?). Aceștia din urmă, îmbătați de puterea fără margini a averii lor și siguri că totul pe lume are un preț, imaginează căi de nemurire fără a amănunți și rostul unei eventuale vieți fără de moarte. Fără a gândi urmările teribilei înlocuiri a „tristeții irevocabilului” cu „disperarea interminabilului”.

„Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ” e o temă eternă, o întrebare la care omenirea caută dintotdeauna răspuns, căutarea însăși fiind un relansator existențial. Dar soluțiile de ultimă oră par să o ia razna. Aparența câștigă teren în fața substanței. Vechile, prefăcutele formule de politețe „Ce bine arăți! Nu te-ai schimbat deloc” își doresc să devină evaluatori obligatorii și „pe bune”. „Ce a îmbătrânit x!” nu mai e o mică bârfă răutăcioasă, ci semnalarea unei devieri grave de la regulile unei societăți care, nu-i așa?, se respectă și care a decis că bătrânețea e indecentă, iar moartea inacceptabilă („Avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre...” – Marcel Moreau). Cosmetizarea chemată să atenueze semnele înaintării în vârstă nu mai ține de răsfățurile/cochetăriile vesperale obișnuite și vechi de când lumea. Idealul zilei de azi e să apelezi la toate mijloacele, oricât de stridente, pentru a-ți ascunde vârsta. Dar e simplă chestiune de costumație, de machiaj, de punere în scenă (una „ob-scenă”, îmi vine în minte Baudrillard, căci scoate în văzul lumii surogatul de tinerețe, măsluirea). Că voința de instruire înseamnă, la toate vârstele, prospețime de spirit, că „unica tinerețe care ne așteaptă, trecuți de o anumită vârstă, nu este aceea a corpului, ca în mitul lui Faust, ci a inteligenței și a emoției” pe care ne-o prilejuiește întâlnirea cu marile opere, cum crede Bruckner, sunt enunțuri, azi, demodate. Ideea că omul „moare fiindcă e viu” rămâne inacceptabilă şi chiar inaccesibilă consumatorului modern, „nemuritorului” reificat. Acesta şi-a amuţit (sau i-au fost amuţite) toate glasurile dinăuntru. Manevrat de ideologia simulacrului (vezi J. Baudrillard), nu mai are decât măşti pe care le poartă agăţate unele de altele în absenţa tot mai gravă a suportului ontic. Sclav al poftelor sale, este Consumatorul pur şi simplu. Clientul, cum spune Saramago. Cel care, potrivit reclamelor zilnice, „merită”, pur și simplu. Deocamdată, toate leacurile și pomezile care ascund bătrânețea. Nu se suflă o vorbă că, de fapt, ce se pune la cale e o prelungire a bătrâneții, nu a vieții. O „hibernare în declin”. Încă nu a fost identificată o ipostază salvatoare, alta decât „ștrengarul bătrân” sau „înțeleptul dezabuzat” care, după Bruckner, joacă mascarada tinereții eterne; o perspectivă lucidă care să definească firescul bătrâneții ca urmare a strânsei noastre relaţii cu timpul. Pe de altă parte, se vorbeşte despre bătrâneţe ca şi cum îmbătrânirea îi atinge doar pe unii, iar să mori cât mai tânăr e tot ce poţi visa. Am mai spus-o. Tinereţea nu ţine neapărat de vârsta biologică, iar înţelepciunea nu e automat o calitate a bătrâneţii. Printre scriitori, de pildă, sunt destui grafomani bătrânicioşi şi bătrâiori, deşi abia au ieşit din adolescenţă. Sau infantili, în ordine estetică, aflaţi în praful pensiei.

Meseria de a trăi se desăvârşeşte exclusiv în slujbă thanatică. Muritor, nefericit, omul îşi asumă mântuirea prin starea necurmat creatoare, prin demnitatea tragică a destinului său. Mai mult decât atât, „ştiinţa morţii” conferă rost, sens şi valoare existenţei. Trecătoare, cenzurată de moarte, ea îşi sporeşte greutatea. Disimetria funciară a omului înzestrat cu gândiri eterne şi trup trecător este productivă, vie, dinamică. Are de partea ei răul relativ şi aspiraţia puterii, amândouă situând fiinţa în nesaţ, în progres. Viaţa şi Moartea au preţ una prin cealaltă. Luceafărul, de pildă, poate fi citit şi ca poem despre viaţă şi moarte. Cei doi, fata de împărat şi Hyperion, experimentează ne-saţul, sentimentul neîmplinirii, dorul. Viaţa Cătălinei e întreagă doar după ce dobândeşte „visul de luceferi”, păstrat „în veci”. Muritudinea îşi adaugă visul nemuririi. Ne-moartea lui Hyperion e goală fără temporalitate, fără „ora de iubire” nu neapărat trăită cât dorită, asumată „mental”. Această îmbogățire în fantasmă a condiției lor destinale nu se îndepărtează de ideea supraviețuirii prin creație, vis, ficțiune, funciară destinului de „măreție și blestem” al omului. Nicidecum altminteri. Ușurința cu care s-a infiltrat, în ultimele decenii, biserica într-o societate pe care o presupuneai lucidă și rațională, dar care n-a opus nicio rezistență, se explică prin aceeași alintată, fără-de-frunte amăgire a evadării din implacabila muritudine. Dar nici măcar biserica nu poate promite alt drum de acces către veșnicie, către „viața de apoi” decât moartea. Nici măcar miraculoasa înviere nu se poate închipui fără trecerea prealabilă a pragului morții.

Facultatea creierului uman de a gândi veşnicia a dus la concluzia pripită că trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieşi. Dar „însoţirea” trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieţi conjugale furtunoase (după Jankélévitch, La Mort)), n-are la îndemână divorţul. Despărţite, cele două nu pot trăi şi nu există nici o singură dovadă că ar putea-o face. Că trup şi suflet sunt una, iar bunăstarea (efemeră, e adevărat) a omului depinde de amândouă întrepătrunse e un gând care pune din nou în primejdie povestea sufletului nemuritor şi a mântuirii de după, de dincolo. Totul se întâmplă aici. Iată o descoperire demnă de o nouă Inchiziţie.

Se vorbeşte destins şi deschis despre moarte în cele mai violente înfăţişări ale ei, micul ecran şi paginile ziarelor o etalează cu o lăcomie aproape suspectă atâta vreme cât nu conştiinţa clară şi lucidă a muritudinii e cultivată. Graba cu care se pune întrebarea „de ce a murit?” la vestea oricărui deces spune multe despre incapacitatea omului contemporan de a-şi realiza existenţa destinală.

Revin la extraordinarul nostru basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte(l-am comentat altădată și prin interpretările unor Mircea Muthu, Gabriela Melinescu, Ion Mureșan…). Făt-Frumos găseşte locul Tinereţii, nu timpul, fiindcă vremea e uitată, oricât de provizoriu şi de amăgitor. Iar locul e o înscenare, o copie fără sânge (fără temporalitate conştientă) a lumii de unde a plecat.  Experienţa sa paradisiacă e coborâre, degradare. Cădere din ipostaza de fiinţă gânditoare, căreia îi pasă şi plânge. În Valea Plângerii, prinţul, gândind, află că singurul loc al Tinereţii sale este cel lăsat în urmă. În tărâmul Tinereţii fără bătrâneţe, el nu e tânăr, ci cosmetizat, sulemenit de uitare. Amăgit. Deşi în text îmbătrânirea pare bruscă şi rapidă, el a îmbătrânit tot timpul, în uitare fiind, păgubindu-se de acumularea de amintiri, de trecutul în stare să asigure un viitor. Fără memorie, şi-a pierdut sensul (rostul). Recăpătându-şi bruma de trecut, Făt-Frumos face adevărata călătorie spre locul Tinereţii care, firesc, este acum totuna cu cel al Morţii. În fond, indiferent în ce parte ar pleca un om, el merge nesmintit spre moarte. Pentru că adevărata iniţiere e aceea în firea lucrurilor. Straniu şi sec, basmul e o înscenare demonstrativă, o păcăleală adevărată. Împăratul, calul, zânele – toţi ştiu, ca mai bătrâni ce se află, că fără-de-moartea nu se poate. Comédia are menirea să-l orbească pe neclintitul tânăr până când ochii i se vor deschide şi va şti şi el, aflându-se deodată singur cu Moartea lui. Adică în cea mai omenească dintre însoţiri.

apărut în România literară 25/2021