Trecătorul trup și „insomniferele” sale

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup

Lucian Blaga

Ceea ce se oferă privirii noastre nu este un dat, ci un lucrat şi, deci, un artificiu. Prizonieri ai propriilor noastre limite senzoriale, acceptăm realitatea indubitabilă a aparenţei. Sufletul însuși nu este un atribut al omului, ci rezultatul activităţii sale asupra lumii şi asupra sinelui, adică efectul cunoaşterii traduse în cuvinte. Acestea pot evidenţia ori limpezi, dar pot oricând şi inventa o realitate psihică; „înăuntrul” e o latenţă care se supune limbajului spre a fi înzestrată cu calitatea de aparenţă cu iz de certitudine. Deși folosit în contexte surprinzătoare, sufletul e un construct, nu o realitate. Uniune a minţii cu trupul (după Lucreţiu), omul a traversat etape succesive de împăcare a feţelor sale ori, dimpotrivă, de divorţ. Trupul e periodic satanizat, împins în umbră. Biserica preia controlul asupra trupului, deci asupra simţurilor naturale, prin interdicţii şi ameninţări cu pedepse incontrolabile – gen focul iadului. „Gândurile metafizicii, nota Lucian Blaga pe un ton de bogată ambiguitate, sunt profund incomode, [...] incomode fiindcă ele răpesc, cu riscul înnebunirii, sufletul din orizontul pur biologic, spre a-l aşeza între poveste şi profeţie; incomode fiindcă sub puterea lor magică ne smulgem rădăcinile din pământ pentru a le întoarce spre azurul în care nu pot respira decât stelele”. Obligat să-şi ascundă buna înţelegere cu trupul, omul se înstrăinează de sine, scindat şi nesigur. Află târziu că tot ce oferă acesta cu cele cinci simţuri ale sale face parte din viaţă şi o întregeşte. În anii 60, odată cu debutul erei „sexului care vorbește”, mintea și trupul recuperează o uniune care n-a încetat, de altminteri, niciodată să existe, fie și în ilegalitate. Dar nu un stil se caută deocamdată, ci se scot în văzul lumii cuvinte până nu de mult indecente.

John R. Searle (veziMintea. O scurtă introducere în filosofia minții) observă că perechea trup – minte este acceptată de majoritatea oamenilor de știință ca potrivită pentru a descrie ființa umană, cu un accent tot mai apăsat pe minte, căci „fenomenele mentale constituie puntea prin care ne conectăm la restul lumii”. A treia parte, sufletul, e o invenție dinspre biserică, un automatism preluat de limbajul comun. O răsfoire a dicționarelor arată, însă, că vorbirea comună nu cade cu adevărat în eroare. Ea păstrează sensul originar de răsuflet, suflare, respirație, adică de fenomen fiziologic fără de care viața încetează (de aici sensul de locuitor, individ, persoană: un cătun cu câteva suflete). Sufletul ca „substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică” e definiția care funcționează doar în spațiul bisericesc. În viața de zi cu zi, expresii ca într-un suflet, a-și trage sufletul, a-i veni sufletul la loc, a-i scoate sufletul, cu sufletul la gură (toate trimițând la răsuflare) stau alături de cele cu pecete bisericească: a-și încărca sufletul cu un păcat, a-și da sufletul, a nu avea la suflet pe cineva, a fi om cu suflet etc. De cele mai multe ori, diferența dintre accepțiuni se șterge. Sau răzbate la suprafață un înțeles sentimental-melodramatic, care scuză orice deraiere de la valoarea autentică: o carte de suflet, o poezie de suflet, de pildă. Discuția ar merita, poate, continuată.

„Modul de operare al minții – conștient și inconștient, liber și îngrădit, prin percepție, acțiune și gândire, prin simțire, emoții, reflecție și memorie și prin toate celelalte trăsături ale ei – nu este de fapt un aspect al vieții noastre, ci, într-un fel, este chiar viața noastră”, spune John R. Searle. Iar „modul in care folosim limbajul este o expresie a capacităților noastre mentale fundamentale mai mult din punct de vedere biologic și nu vom înțelege pe deplin modul de funcționare a limbajului până când nu vom fi înțeles cum este el înrădăcinat în abilitățile noastre mentale”. Creierul e prelungirea infinită a trupului limitat, prin el tentează exercițiile lui de des-pământare. Însă perechea minte – trup lucrează strâns după reguli nu până la capăt descifrate de om. Ruperea alianței lor complexe e totuna cu moartea. Capul profesorului Dowell(Aleksandr Beleaev 1925) ține, deocamdată (?), de literatura sf, nu de realitate. Dar, omul se interpretează pe sine şi specia însăşi prin intermediul textelor lumii ficţionale – nu are altă cale.

Eminescu se știa pe sine „minte deșteaptă” „de visure plină” și îşi inventa în imaginar un trup pe măsură, cuprinzător cât natura: „Ci eu sunt / zburător / Ca un vânt / De uşor…” O expansiune a minții înrudită aflăm la Lucian Blaga: „Daţi-mi un trup / voi munţilor, / mărilor […] Pământule larg fii trunchiul meu.” Încrederea în puterea minţii de a forţa graniţele (vezi bătrânul dascăl „uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic”) nu uită că „cifra neînţeleasă” a vieţii şi a morţii nu poate spera dezlegare în afara uniunii dintre trup şi minte, singura prin care ceva este. Pentru M. Blecher, „îngrozitorul şi durerosul prizonierat al creierului în scheletul craniului” îşi pierde gravitatea prin permanenta lui definire. Blecher caută înfrigurat cuvântul magic, în evadări mentale, dar trupul, „remorcă netrebnică şi stricată”, rămâne un loc familiar. Visceralitatea pură îşi asociază cuvântul omagiind viul, cu atât mai uimitor cu cât palpitul său e ultim şi senin-disperat. „Un cuib de inimă” de o concreteţe implacabilă, fiinţa se descoperă, la Bacovia, captivă în latura prin definiţie cea mai liberă a sa, mintea: ,,Şi o spaimă de tot ce citisem, de câte auzisem mă cuprinse şi regretam că creierul meu, ca şi al altora, a devenit o moară hodorogită care nu se mai poate opri…”.

Scriitorii au știut mereu că „trupul știe mai mult”, că viața este „atâta vreme cât trupul încă mai este loc al gândului” (Aurel Pantea), reconstituind integritatea lui homo totus și aruncând cuvenita îndoială asupra „schismei” trup/suflet. „Fragilă-alcătuire şi capcană”, la Marin Sorescu, trupul încape dimensiuni uriaşe când verbul înseamnă „formidabilă / cădere în sine / cu captare de cosmos”. În Harta, „Partea cea mai uscată,/ Fruntea,/ Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului […] Cu simțurile,/ Cele cinci continente,/ Descriu zilnic două mișcări:/ O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…”. Fragilă şi impetuoasă, de o puritate secondată de „perversiuni verbale”, poezia Marianei Marin se „înfruptă din ea însăşi” într-un ospăţ visând participări cosmice. La Gabriel Chifu are loc transferul permanent dintre corpul repede trecător și corporalitatea mai prelung durabilă a poemului/gândului: „Crezi că trupul tău vlăguit ți-a spus/ toate cuvintele și-acum e amuțit. Dar astăzi/ fă din el harfa care descrie darul acesta al zilei/ ci atunci tu, pieritorul, nicicând nu vei pieri”. Floarea Ţuţuianu se descrie ca „trup care se dă la cuvinte”. Varujan Vosganian încropește o teorie elogiind cuvântul și imaginația: „Oare câte exoduri îmi sunt la-ndemână […] nu știu cât pot rezista fără să scot un cuvânt/ dar zece zile fără să visez s-a dovedit științific/ e totuna cu moartea// așadar noaptea e invenția trupului meu/ să poată trăi/ eu sunt o invenție a visului meu”. La Ion Mureșan, privirea aţintită în fantasmă, vis, coşmar îşi ancorează ultimele firave certitudini pe semnele palpitului vieţii, într-o dezlănţuire viscerală amintind de Marcel Moreau şi de „monstrul” verbal pe care îl caută în străfundurile trupului muritor: „ghemuit în colţul camerei / pipăie-ţi cu disperare corpul / cu ochii holbaţi la sfârcurile mici şi cenuşii ca două / sigilii ale morţii.”.

Ei bine, despre trup, minte și cuvinte știe multe Marcel Moreau, autor și al unei cărți cu titlu splendid: Corpus scripti. Într-un eseu intitulat „La pensée poétique de Marcel Moreau, entre misosophie et lingua impetuosa” (Comparatismes en Sorbonne 9-2018),Corentin Lahouste îl definește ca „scriitor gânditor, scriitor barbar, misosof”, unul care, în Artele viscerale, plănuia o nouă definiție a omului care să pună la bătaie „efective verbale și carnale” fără precedent, iar în Gândirea mongolă visa la o „cunoaștere sălbatică a lucrurilor și a omului”, la o „ripostă infernală a trupului și a minții la mașinațiunea ordinii”; la o chaonaissance (amestec de haos și cunoaștere, naștere din haos) întemeiată pe revalorizarea instinctelor și pe o lingua impetuosa care să arunce în aer locurile comune și ideile de-a gata.„Je suis la proie de mes mots en état d’aventure permanente”, scrie Moreau în Caiete caniculare. Verbul e „un trup în trup” reunind filosoficul cu poeticul.

Om al cuvintelor („Sunt aproape năucit de importanţa pe care o încredinţezi Verbului din care se naşte, fericit, verva”, îi scria Emil Cioran), Moreau descrie în Corpus scripti (Denoël, Paris, 2002), cu melancolie vizionară, întâlnirea trupului său incult cu cuvintele. Iată (în traducerea mea)  câteva secvențe din dialogul său ritmic și febril cu propriul trup dependent de cuvinte, extraordinare elogii aduse Cărții, corpului scriptural fără de care lumea își pierde conturele: „Te culci ca o jivină. Dormi precum un veghetor. Te scoli ca un nebun şi te duci înspre Carte ca un iluminat. Te-ai îndopat cu insomnifere: cuvintele. Da, ce aventură, într-adevăr, cea a trupului care primeşte de la Verbul în stăpânirea căruia se lasă cunoaşterea şi chiar binecuvântarea demonilor săi. Nemăsura ta avea nevoie de o garanţie, iar tenebrele tale, de o prismă. Le-ai avut. Noi, tu şi cu mine, am evitat cel mai mare rău dintre toate relele: descărnarea. Odinioară, am vrut să-ţi scriu povestea. Era deja prea târziu. Ţi-o scriseseşi singur, cu mâna ta, cu sângele tău, cu instinctele tale, cu tainele urcuşului şi căderii, cu intuiţiile tale născânde, cu raţiunea ta atrofiată”.Extraordinară această ieșire din sine, această delimitare a trupului și minții menită să exalte chiar comuniunea lor de neocolit, bogăția pe care și-o pot transfera unul altuia prin mirabila îndeletnicire a Cititului:„Aşadar, te-ai pus pe citit. Bine zic «tu», nu «eu». Căci tu, trup al meu, aveai nevoie de cuvinte, nu intelectul meu. […] Nu voi renunţa niciodată la ideea că instinctul tău şi palpiturile tale te-au purtat spre carte. Dovada: când citeam, nu osteneai niciodată să mă faci să simt, prin tresăriri şi alte ciudate fenomene senzoriale, apăsarea cuvintelor pe zbuciumul tău interior. Cărţile erau mai mult decât hârtie cu poveşti întipărite. Erau mângâierea promisă, voluptatea epidermică visată. Era atât de fizic totul, încât devenea de-a dreptul genital uneori”.Însă nu povestea conta, cistilul „acel lucru care voia ca tu să fii sedus, dinăuntru, în fiinţa ta doritoare, de forţa vorbirii”.Prin lectură,trupul dobândește valențe comunicative: „carnea ta se simţea mai puţin singură”.Prin intermediul cărților, al cuvintelor cu stil,trupul de carneface cunoştinţă cutrupul verbal și începe astfel să fie, să conteze, „nu mai era departe, inaccesibil, devenea aproapele indispensabil scandalului tău vital, un soi de Dionysos gâtuit, privat de lumina soarelui, închis într-o sănătate neştiind ce să facă din adâncurile sale şi din prea-plinurile sale. […] Ea, Cartea, răspundea acestei aşteptări mute. Făcându-te permeabil la ştiinţa de a o scrie, ea începea în tine truda de punere în cuvinte a firii tale adevărate, reală şi necunoscută, informă, căci informulabilă”.

De reținut acest perpetuu transfer de energie între cuvinte și existență, între realitate și ficțiune. Nu există decât ceea ce e descris în cuvinte potrivite, dar nu poți rosti propria poveste existențială decât trecând prin descrierile dinaintea ta, prin Carte, prin lectură. Poți accede la starea de veghe față în față cu viața ta și a lumii doar apelând la insomnifere: cuvintele cărților.

Apărut în România literară