Viața cumva-cumvasau despre amnezia culturală

Romanul lui Ian McEwan Mașinării ca mine(Polirom 2019; trad. Dan Croitoru)pune câteva întrebări fundamentale despre condiția umană prin intermediul unei confruntări incomode între omul Charlie și un robot super-perfecționat cu numele Adam. Deși e proprietatea sa, căci l-a cumpărat cu bani mulți, primiți dintr-o moștenire, și deși Adam are setări din fabrică („sinonimul pentru destin”) să nu facă rău proprietarului său, el are, ne sugerează motoul ales de McEwan, o caracteristică oarecum inumană: „Dar noi trăim după o lege, nu uitați/ N-am fost făcute ca să știm minciuna” (Rudyard Kipling, Secretul mașinăriilor). Standardele sale etice sunt mai înalte, prea înalte pentru ființele umane care înscriu în portretul lor funciar minciuni, compromisuri, prefăcătorii. Adam are nu doar un trup frumos care reproduce impecabil până și căldura pielii omenești, dar se dovedește curând mai bun decât omul care l-a cumpărat drept jucărie ori servitor. Tot ce face face mai bine: tranzacții pe internet, dragoste cu amanta „stăpânului”, curățenie. Născut din uniunea electronicii cu antropologia, el scoate la iveală „cele mai bune ipostaze ale noastre – toleranţă, receptivitate, bunăvoinţă, lipsa dorinţei de uneltire, a răutății ori prejudecății”. Charlie e descumpănit și frustrat mai ales când descoperă arta de seducător a robotului și-și simte subminată umanitatea: „Aș fi vrut să mă conving că Adam nu simte nimic și doar imită mișcările prin care se atinge uitarea de sine. Că nu va putea niciodată să știe ce știm noi. Dar Alan Turing [personaj în roman] însuși afirmase și scrisese adesea în tinerețe că, în momentul în care nu putem face diferența între comportamentul unei mașinării și cel al unei persoane, trebuie să conferim caracter omenesc mașinăriei”. De aici, însă, și o adâncire dramatică a impasului căci caracterul omenesc cu pricina se dovedește prea strâmt pentru robot și deficitar în multe privințe.

Lucrurile se tulbură cu adevărat amenințător când robotul refuză să mai robotească și comentează extrem de critic existența oamenilor: „Aproape tot e am citit în literatura universală descrie forme de eșec ale ființei umane – la nivel de înțelegere, de rațiune, de înțelepciune, de compasiune autentică. La nivel de gândire, onestitate, bunătate, conștiință de sine; superbe ilustrări ale crimei, cruzimii, lăcomiei, prostiei, autoamăgirii și, mai presus de toate, o înțelegere profund greșită a celorlalți”. Când, în viitor, se va desăvârși uniunea oamenilor cu mașinăriile, conectivitatea va fi perfectă, crede Adam, iar literatura, simplă colecție de povești despre „cum erau oamenii pe vremuri”.

Ian McEwan pune în pagină multe dintre întrebările și neliniștile contemporane despre inteligența artificială cu binefacerile și pericolele ei, dar el strecoară și un avertisment și o fărâmă de soluție. Adam își petrece nopțile „citind”, adică acumulând cunoaștere prin conexiuni internetice privilegiate. Lecturile îi accentuează și autonomia, și superioritatea față de omul de azi. Iată o secvență pe care am decupat-o anume pentru o divagare: „Pomeni. N-o știi pe asta? Timpul poartă în spinare un sac cu resturi ce-s pomeni pentru uitare. – M-ai pierdut, i-am spus. Uitare?. – Shakespeare, Charlie. Patrimoniul tău. Cum poți să trăiești fără să ai așa ceva în minte? – Cumva-cumva, uite că reușesc.”

E atât de șocantă diferența de atitudine față de Cultură și Cunoaștere dintre jucăria cumpărată și omul proprietar, încât nu-i de mirare că multe dintre mașinăriile scoase pe piață, Eve și Adami, s-au „sinucis”, deprimate iremediabil de trăitul „cumva-cumva” al oamenilor.

Viața cumva-cumva, tot mai răspândită în zilele noastre, e una fără acces la ochiul dinăuntru al imaginației, cel care „vede” ceea ce a fost, dar într-o nouă lumină, și ceea ce n-a fost încă, dar ar putea fi cândva. Nu-i mai este proprie privirea fără stare, curioasă, exploratorie, niciodată definitivă, una care apelează la gândire, la rațiune, la logică grație conexiunilor pe care le face în seama cunoașterii acumulate. Independentă și îndrăzneață. O imaginație de mâna a doua e cea care se oprește la mijlocul gestului ei interpretativ (și creator) și se lasă în voia spaimelor și angoaselor. Imaginația lucrează în seama memoriei. Conexiunile între mulţimea de ceva-uri care ne mobilează mintea sunt cele care aduc noutatea. Și viața de bună calitate. În Dialog despre Natura Umană(Spandugino 2021), Boris Cyrulnik și Edgar Morinpledează pentru un nou mod de gândire, bazat pe conexiune, comunicare și empatie: „Or, pentru ca un creier să lucreze, e necesar nu numai ca el să funcționeze, ci e nevoie ca această funcționare să fie stimulată de mediul matern, de limba pe care o învățăm, de cultură. Astfel spus, intelectul nu funcționează decât prin cultură și creier.O ființă în afara culturii nu este decât un primat neevoluat, care nu poate să-și dezvolte funcțiile intelectuale [s.m. IP]. Ne dăm seama în acel moment de interdependența extraordinară dintre cultural și psihologic, pe de o parte, și cerebral și biologic, pe de altă parte.” Mintea, alimentată și pusă la lucru de cunoaștere, poate să includă un proces mai vast, care ne conectează unul cu celălalt și cu lumea noastră. Ea „este esența naturii noastre fundamentale, cel mai profund sentiment al nostru de a fi în viață, aici, chiar acum, în acest moment” (Daniel J. Siegel, Mintea,2018). Din nefericire, climatul general, intelectual, moral şi cultural al epocii noastre e unul amestecat şi confuz. Trăim o epocă a coexistenţei deloc paşnice, doar indiferente, a tuturor contrariilor. Aproape nimeni nu (mai) crede în stindardele pe care le flutură. Comunitatea e tot mai largă şi, aparent, mai unită, însă indivizii funcţionează cumva-cumva, după reguli de folosinţă strict personală, îngustă, în răspăr cu nevoile generale și chiar cu cele proprii .

Se zice că biografia ta începe când te (re)cunoaşte celălalt. Poţi avea o viaţă foarte bogată şi, pentru tine, o vreme, îndestulătoare, dar biografie nu ai. De aici – zice C. Noica – dorinţa de comunicare. Biografia se naşte dintr-o dorinţă de deschidere spre celălalt. Obiectam altă dată că, dacă instrumentul mi-e bun, dacă mă pot întreba cu el în legătură cu taine de nedezlegat ale fiinţei, ale existenţei, ce importanţă are că celălalt mi-l ignoră? Instrumentul meu e, în acest caz, literatura română. Eu o cunosc şi ea mă slujeşte. Ceilalţi, străinii, n-o cunosc. E mai rău, din această pricină, instrumentul meu? Nicidecum. Cei păgubiţi sunt ceilalţi. Eu cunosc şi instrumentele lor, îl cunosc şi pe al meu.

Cred așa în continuare, dar e de adus neapărat un amendament la zi: mai important decât să-ți (re)cunoască alții/ceilalți biografia este să o cunoști și recunoști chiar tu. Ce se întâmplă cu noi, oamenii de azi, românii de azi, dacă alegem să trăim cumva-cumva, suspendați, fără trecut și, pe cale de consecință, fără viitor? Cu privirea tulburată de haotica clipă prezentă, înaintăm năuci de la o zi la alta, renunțând de bună voie la albumul de familie al ființei noastre interioare. Imaginea romantică, retro, a membrilor unei familii răsfoind împreună albumul și rememorând momente ale creșterii – semne din trecut promițând un viitor, înrudiri, conexiuni, corespondențe – nu mai are trecere. Albumul e în amurg, depășit, expirat. Filele sunt goale sau golite. Păstrează doar o imagine din prezent, un selfie rapid, fără rădăcini și, de aceea, fără ramuri ori coroane previzibile. Nicio comparație – mijloc esențial al cunoașterii – nu e posibilă. Loviți de o stranie amnezie, stranie fiindcă au uitat ce n-au știut și ținut minte niciodată, oamenii nu-și mai găsesc drumul. Nu-i de mirare că sunt tot mai multe cazurile de depresie și adâncită derută. Poate că Adam are dreptate să considere literatura lumii vistierie de eșecuri, dar aceeași literatură a fost până mai ieri – și ar putea să redevină! – îndreptar și luminător de existență fiindcă făcea posibilă tocmai conectivitatea.

Fără literatură, ne condamnăm la un vocabular minimal, alcătuit din cuvinte orfane, fără valențe cu celelalte cuvinte (cum zicea Camil Petrescu), căci nu le știm istoria, creșterea prin șlefuirea la care le-a supus întrebuințarea meșteșugită de către marii scriitori. Toate enunțurile se condamnă la superficialitate și uz de nivel zero. Gândul se zbate pe loc, niciun zvon nu-i răspunde din bogata și ignorata biografie a cuvintelor românești. Cuvintele nu au ecou cultural și nu se mai „prinde” nimeni când cei din jur fac o discretă referință culturală. Adam are dreptate: cum poți să trăiești fără să ai în minte patrimoniul neamului tău, patrimoniul umanității? Cât de fragilă e situarea ta în lume dacă nu-i ai în minte pe Eminescu și Blaga, pe Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu, pe Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bemgescu? Ce să mai spun de Shakespeare și Cervantes? Cum trăiești, cum treci prin lume când nici cele mai comune dintre trimiterile culturale cotidiene nu-ți spun nimic? Dacă nu ai nicio tresărire când auzi „nu știu alții cum sunt”, „am n-am treabă”, „ai puțintică răbdare”, darmite „sub paltin aici e răcoare”, „atâta liniște-i în jur”, „timpul crește-n urma mea”? Și-atunci, „pe ce te bazezi?”„Toate-s praf… Lumea-i cum este…”

Codificarea accentuată, adică simplificarea progresivă a accesului la o așa-zisă comunicare, vlăguiește forța cuvântului. Vorbirea își pierde suportul omenesc, e reproducere mecanică a unor comenzi – mâna deprinde apăsarea unei taste sau a alteia; ochii sunt fixați pe un ecran/monitor și gândul e sumar, fragil, filiform. Literatura ca literatură, ca literar e exilată iresponsabil din programele școlare. Copiii nu mai sunt deprinși să recunoască mărcile marilor scriitori, făuritori de limbă națională, pentru a-și șlefui astfel propria exprimare. Ei, sărăciți de chiar zestrea lor culturală, nu mai înțeleg ce voia să spună Radu Cosașu când scria: „La râpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original”.

Fără să cunoști istoria țării tale, ești pradă tocmai bună pentru iscusite manipulări. Dacă nu știi nimic despre Diktatul de la Viena, dai entuziast și năuc like la o postare de imagini cu Clujul anilor 40, când, nu-i așa, „viața era minunată”. Cum să-ți amintești dacă n-ai știut niciodată nimic despre suferința pribegiților la Sibiu sau în alte locuri neatinse de Cedare?

Dacă mintea ţi-e întreagă, nu numai că înveţi câte ceva din toate cărţile bune sau rele despre bune şi rele pe care le citeşti, dar nici nu poţi fi ispitit „malefic” de vreo carte. Într-un fel, orice carte te apără chiar şi împotriva ei. Circumstanţele favorizante pentru Răul din lume le construiesc oamenii, nu cărţile. Cei care ucid balene într-o veselie n-o fac fiindcă au citit Moby Dick, cum cred unii. Nici măcar televizorul nu e vinovat de violenţa dintre oameni, de obtuzitatea lor. Cultura înaltă este cea clasicizată, în sensul preferat de Eminescu al termenului: classicus = „de încredere”. Ea trimite la opere (ficţiuni) pe care generaţiile succesive le-au validat cu alegerea lor, cu re-lecturile personalizate. Cărți care își așteaptă cititorii în biblioteci și librării și, vai, tot mai puțin la școală.

Dacă oamenii vor continua să înainteze pe drumul care îi îndepărtează de Carte, de memoria culturală, vor trăi cumva-cumva. „Însă foarte puțin”.

Apărut în România literară, aprilie 2023