Vitraliul şi fereastra

Aşa se numeşte cartea mea despre poeţi contemporani. Aflată sub tipar, ea e complementară volumului Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani, apărut la editura Cartea Românească în 2013. Titlul, Vitraliul şi fereastra, trimite, cum se poate deduce, la oscilaţiile între poezia ca transfigurare, a modernităţii, şi poezia ca transcriere, a ultimelor decenii. Cea dintâi – deasupra lumii, într-un efort de captare a esenţelor; cea de-a doua – în văzul lumii, exhibând neputinţa de a ajunge la esenţe. Vitraliul are vechime, înălţime, armonie, mister. El depinde de lumina de afară, dar nu renunţă la luminile proprii şi la interpretarea intermediată a lumii. Prin vitraliu, se încheagă paradoxul lui ca şi cum. Interogată, căutată, lumea rămâne, ba, mai mult, e chiar conservată ca poveste, mit, taină. Frânturi de esenţe se strecoară printre cioburi şi propun simfonii. Fereastra, în schimb, e a poeziei care priveşte în faţă realul, îi înregistrează mizeria, urâtul, concreteţea, fără a mai tenta o salvare sau sperând, copilăreşte, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă. Cu vitraliul ne aflăm în plină orchestraţie euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline de culoare. Zumzetul, foşnetul, cântecul sunt depline, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiindu-se trecător, are acces la veşnicii. Muritudinea e doar un chenar valorant, discret şi vag ameninţător, cât să condimenteze plinătatea clipei. Mai aproape de noi, geamul sumbru al realului priveşte el în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia.

Vitraliulşi fereastra – în combinări infinite şi joc personalizat de doze şi imbricări – pot descrie şi vârstele biologice ale poetului transferate în pagină. Crepuscularul cenuşeşte ferestrele deschise spre lume. Când şi când, vitraliul revine, dar e fisurat, cu ochiuri oarbe. Destrămarea se ridică dinăuntru, socialul îşi pierde acutele sub ameninţări mai mari, definitive. Poetul/poemul deprinde moartea, extenuat, dezîncântat, funebral. În cele din urmă, poemul e singurul loc la îndemâna omului în care rostirea marilor întrebări face deja cât un răspuns. Poezia e întrebare/îndoială disimulată, căci dă ocol metaforal datelor lumii pentru a prinde în plasa vorbelor „enigma nesplicată”.

Dinspre cititor privite lucrurile, vitraliul şi fereastra îşi arată mai ales asemănările. Cum toată lumea ştie că „poezia e mai grea” – aşa se zice că ar fi definit-o cândva un mare poet român –, cititorul de poezie îşi exersează în faţa oricărui poem, fie el vitraliu ori fereastră, acelaşi instrument: descifrarea. Poemul/poetul conţine o intenţie de comunicare, iar nouă ne cere să descoperim despre ce anume este vorba. Ambiguitatea limbii este sau e bănuită a fi maximă în cazul unui poem. De aici şi aerul sibilinic cu care se reţine vreun vers şi se evocă în convorbiri obişnuite. Versurile sunt ziceri axiomatice, au efect catalizator nu doar direct, ci şi în gol. Te transpun într-o stare meditativă, îndoită şi, neapărat, superioară. Rostirea unui mare vers nu pretinde niciodată comentarii şi detalieri. Ea te situează automat în zona profunzimii şi a adevărurilor ultime. Lectura unui poem te contaminează cu reflexivitatea lui disperată. Căci: „Poezia nu se poate defini. Însă că poezia există nimeni nu se îndoieşte … departe de a fi lipsiţi de intelectualitate, poeţii par a spune ceva... Tocmai această aparenţă că au de spus ceva, fără nici un interes de conţinut, este miezul oricărui lirism... Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii…” (G. Călinescu).

Criticul de poezie are gesticulaţia unui clinician. Faţă în faţă cu textul poemului – specia cea mai absconsă din spaţiul literaturii –, el ascultă şi auscultă zgomotirile verbului/versului, înregistrează simptomele pe care le acuză direct ori voalat poetul/poemul, dar ţine seama, adesea cu precădere, de semnele pe care le identifică el însuşi, semne care pot corespunde simptomelor, dar nu întotdeauna şi nu neapărat. O expresie uzuală în zona didactică a receptării literaturii spune că un comentariu are datoria de a răspunde la întrebarea „ce vrea să spună poetul/poemul”. Ignorând detaliul că poetul/poemul chiar spune, nu doar „vrea să spună”, formula traduce stângaci ideea de anamneză conţinută de actul critic. Refuzând teoria expresivităţii involuntare (lansată cu delicii de un Eugen Negrici), cred că poetul (artistul, în general) e întotdeauna voluntar în rostirile sale. Efortul creator e alt nume pentru voinţă, intenţionalitate. Ieşirea din muţenie, indiferent de mijloacele de expresie la care apelează şi indiferent de rezultatele pe care le va dobândi ori care îi vor fi recunoscute, se face aproape întotdeauna deliberat şi de cele mai multe ori imperativ (se vorbeşte despre chemare, vocaţie).

Ceea ce descoperă cititorul (şi criticul) – unul cu altă enciclopedie personală decât poetul şi, poate, condiţionat de alte contexte istorice – nu se întâmplă niciodată în afara textului (operei). Dacă am văzut ceva în şi dincolo de text, adică în subtextele sale posibile, acel ceva este acolo, indiscutabil, de la bun început. Chiar dacă orice emiţător de text nu spune exact ce vrea să spună (ambiguitatea limbajului e imensă şi necontrolabilă până la capăt – „Ceea ce vrea să spună un scriitor nu e niciodată identic cu ceea ce spune“, scrie Bernard Pingaud, citat de Alex Goldiş; să-mi amintesc aici şi spusele lui Camil Petrescu: „Vorbele pot forma orice fel de înţeles şi au valenţe cu toate celelalte vorbe.”), el se străduieşte s-o facă, ba e chiar convins că o face. Un excelent prozator norvegian, Lars Saabye Christensen, observă în Vizionare (romanul său apărut în româneşte în traducerea Sandei Tomescu-Baciu) că înţelegerea interumană e mereu parţială, comunicarea nu se petrece până la capăt, spaima de a denatura spusele celuilalt denaturează la rândul ei: „mi-am dat seama că toate aceste cuvinte pe care le rostisem deja păreau goale, ca nişte vaze frumoase, dar fără flori, chiar dacă eu credeam în ele […], dar nu gândul din spatele lor este cel care contează, nu, de fapt chiar nu contează, căci oare cum ar putea cineva cunoaşte care este gândul din spatele cuvintelor, dacă acesta nu se vede?”; „Ce vrei să spui cu asta? Toţi se întrebau unii pe alţii: Ce vrei să spui? Era, de fapt, cea mai periculoasă întrebare pe care ne-o puteam pune. În interiorul nostru eram temători şi neîncrezători. Ne aflam în epoca subtextului”.

Revenind şi reluând altfel titlul acestor rânduri, criticul-clinician are la îndemână, pentru a diagnostica cât mai exact poemul, atât vitraliul simptomelor ţesute de poet în textul său, intenţionat, dar inevitabil incomplet (căci ralantiul metaforal pe care îl introduce el în vorbirea curentă obscurizează şi, totodată, îngreuiază sensurile nu doar pentru cititor), cât şi fereastra propriei sale priviri critice, observând semne funcţie de abilităţile de „cititor” pe care şi le-a cultivat. Însă lectura se petrece mereu în limitele limbii materne, care ţese o realitate texturală de care nu te poţi desprinde. Realitatea ei, chiar mincinoasă, e singura „reală”.

Pe un fundal al „depresiei filosofiei”, „poeţii îşi iau ca sarcină proprie substanţiala ambiguitate a limbajului şi încearcă s-o exploateze ca să facă să iasă din ea nu atât un surplus de fiinţă, cât un surplus de interpretare”, căci „fiinţa coincide cu caleidoscopul de adevăruri pe care le formulăm încercând s-o numim” (Umberto Eco). Descrierea îmi convine: poezia/literatura profită sim-fonic de ambiguitatea limbajului. Adică, poetul nu încearcă să spele „geamul” ceţos al cunoaşterii, mereu şi destinal incomplete, a aici-ului nostru, ci îl înlocuieşte cu un complicat şi surprinzător (uimirea e condiţie obligatorie!) vitraliu. Gest în care vraja şi conflictul nu se exclud.Dacă se schimbă, se contorsionează, se dispută, se negociază modurile exprimării nu înseamnă decât că se întâmplă, azi ca întotdeauna, exact ce trebuie să se întâmple. Nici un fel de poezie nu poate pretinde monopolul asupra „tendinţei subiectului de a se exprima”. De altminteri, nici nu există, din fericire, un fel unic şi definitiv, iar certurile pentru supremaţie ori exclusivitate folosesc la menţinerea în actualitate a unei chestiuni eterne. Ca „divagaţie cosmogonică a vocabularului”  (Emil Cioran), poemul e încercarea perpetuă de a găsi răspunsuri la întrebările încuietoare ale existenţei. Cel mai adesea, avem de-a face cu un fel de fereastră-vitraliu, cutremurată de sonuri care îmbogăţesc şi tulbură privirea poemului, în acelaşi timp. Improvizaţia şi provizoratul îşi împrumută semnalmente şi tensiuni, libertatea melodiei în răspăr cu orice regulă constrângătoare ameliorând provizoratul funciar al fiinţei. Pendulând între vedere şi viziune (în sensul pe care îl dă termenilor Ioana Em. Petrescu, de pildă), scrisul e metafora încăpătoare a cunoaşterii, pe cât de mirabilă, pe atât de zadarnică.