În Lumea, repovestită(2000),Roxana Sorescu propune speculaţii sau hipertexte (în sensul lămurit în textul speculativ despre A. Scrima, ultimul din volum, dar şi într-un soi de prefaţă: „temelia pe care se clădeşte hipertextul este enciclopedismul intelectual. Enciclopedism asociat cu capacitatea de a pune in actu, la timpul şi locul potrivit, cunoştinţele aflate în stare latentă, potenţială. Memoria unui calculator reunită cu o capacitate de selecţie şi de activare adecvată pe care calculatoarele noastre încă nu le-au atins”.

O replică a lui Caragiale, de pildă, despre „moftangiul” de Kant e argumentul suficient al declanşării din acest „punct” a demonstraţiei. Şi ea justificată de text (îmi vine în minte povestea/parabola cu judecătorul care îi ascultă pe toţi împricinaţii şi le dă, pe rând, fiecăruia dreptate; când un martor îi atrage atenţia că aşa ceva nu e cu putinţă, nu pot avea toţi dreptate în una şi aceeaşi pricină, judecătorul îi răspunde calm: „Şi tu ai dreptate!” Altfel spus, textul existenţei a fost întotdeauna generos cu interpreţii săi). Să reţin una dintre încheieri: „Am numi această manifestare a nevoii de transfer a imperativelor dictate de Supra-eu asupra unei instanţe obiective socializate, cu dublu rol, de constrângere şi de răsplată, complexul Anghelache. El reprezintă, într-un fel, reversul complexului lui Oedip, întrucât în locul revoltei împotriva tatălui care frustrează apare nevoia instaurării autorităţii tatălui (zeului, inspectorului), ca garanţie a îndeplinirii obligaţiilor morale şi a stabilităţii sociale. Unei lumi cu legi morale labile sau cu legi morale în curs de schimbare îi este mult mai caracteristic complexul Anghelache decât complexul Oedip”. Merită parcursă toată demonstraţia, nu mai insist. Să spun doar că variantei parţial, abulic active a complexului Anghelache îi poate răspunde varianta pasivă, abulic satisfăcută a complexului Leonida, amândoi embleme ale moralei labile, de eternă tranziţie.

Fără nici o îndoială, „observatorul superficial riscă a se opri la nivelul informaţiei atât de diverse, pierzând din vedere structura de rezistenţă, foarte solidă, care organizează şi dă sens acelei informaţii”. La fel de neîndoielnic, fiind vorba despre o mărturisire, mi s-au părut întotdeauna foarte interesante, dacă nu cumva cele mai atrăgătoare, cărţile al căror autor dovedea această artă încântătoare a conexiunilor infinite, surprinzătoare şi cu un aer de adevăruri eterne aşteptând să fie scoase la lumină. Cu toate acestea, nu mă pot opri să mă întreb dacă o asemenea lectură e până la capăt adevărată, adică una dintre multele adevărate şi posibile în cazul unei opere de valoare incontestabilă. Altfel spus, desenul ascuns pe care îl evidenţiază comentatorul e într-adevăr un desen „ascuns”? Nu e vorba, mai degrabă, despre o coincidenţă a schemei de gândire lucrând, cumva, pe deasupra secolelor şi răsărind ici-colo, independent, fără o conexiune „materială”, adică fără o cunoaştere anume şi o prelungire/preluare/invocare secretă a precedentului istoric? Nu neg nicidecum valoarea şi greutatea instrucţiei, e la mijloc, neîndoielnic enciclopedismul intelectual bazat pe studiu, iar cel ce gândeşte ştie ce gândeşte, vorba lui Călinescu despre Eminescu. Însă, dincolo de această ştiinţă, nu lucrează uneori tainic acea asemănare a minţilor superioare de care pomeneam mai sus? Plăcerea detectivistă a sursologului înzestrat şi cu darul expresiei memorabile, numai despre acesta vorbesc, nu supralicitează? Nu pune el acolo ceea ce găseşte? De altminteri, procedeul de bază e cel al comparaţiei, în cel mai înalt grad caracteristic fiinţei omeneşti: dobândeşte astfel echilibru, aşezare, chiar o stranie împăcare identificând în necunoscutul operei cercetate urme ale unor opere cunoscute, deja catalogate şi incluse clasei referenţilor. La urma urmelor, nu altceva spune Roxana Sorescu: lumea e un pre-text hermeneutic. Tot ce se întâmplă cu omul – act ori operă, real ori fantasmatic – se întâmplă pentru a fi povestit şi re-povestit. „Jaful de extaze” cioranian avea în vedere chiar această ţesătură de cuvinte a ex-istenţei. „Zvonul de potenţialităţi” al limbajului acoperă totul, mereu de la început, aşa încât chiar întrebarea mea de mai sus e lovită de o frumoasă